Reconstituirea

În anii de liceu la „Petru Rareş”, profesoara de română, dna Aneta Soroceanu, ne povestea adesea despre unul dintre cei doi elevi ai săi de după 1960, în primii săi ani la liceul sucevean, elevi care ulterior deveniseră foarte cunoscuţi în toată ţara. Era vorba de actorul Vladimir Găitan, pe care noi, de altfel, deja îl ştiam din cel puţin câteva filme, dar care, datorită profesoarei, ne devenise mult mai apropiat. Timpul avea să treacă şi unuia ca mine Vladimir Găitan îi devenise încă mai familiar (până să-l vadă în carne şi oase şi să-l asculte la o aniversare a liceului) în contextul în care, de-a lungul timpului, aflase că şi altor numeroşi suceveni le era apropiat fie pentru că-l cunoscuseră direct, fie pentru că aveau amici care-l cunoşteau şi care păstrau legătura cu el, fie doar pentru că-l percepeau ca fiind cumva unul de-al lor, un sucevean (important!) de la Bucureşti. Acum nici nu-mi mai dau seama dacă despre cum s-a urcat cândva „Duţu” Găitan, doar în mâini, pe un zid al Cetăţii de Scaun – ca şi alte întâmplări asemenea cu el, care au rezonat în târg după ce s-au produs – ştiu de la profesoara de română sau din relatările celuilalt elev ilustru al său, prieten bun încă de atunci cu cel care avea să devină actorul, criticul literar Alex Ştefănescu… În urmă cu vreo două luni, de la un alt sucevean cu care tăifăsuia la telefon, aflam că Vladimir Găitan îşi duce din ce în ce mai greu boala destul de veche. Iar acum, când a urcat, cu mâinile goale, mai sus de zidul Cetăţii de Scaun şi de cerul întomnat al Bucureştilor, m-am oprit – ca şi alţi numeroşi suceveni, desigur – să dau filmul înapoi, să efectuez reconstituirea, să-mi amintesc despre Vladimir Găitan.