PSD Suceava 2020

Amintirea unui timp fast şi a unei făpturi mirabile

În anul 2003 am fost poftit să intru în breasla diplomaţilor. Era o invitaţie ispititoare, dar nu lipsită de provocările nebănuite ale unui asemenea drum, ce se deschidea la o vârstă mai degrabă a retragerilor în cochilie decât a explorării necunoscutului. După deliberări nu uşoare m-am hotărât să accept oferta şi la întoarcerea acasă, după o fascinantă călătorie în China într-o delegaţie a Uniunii Scriitorilor, m-am prezentat la Ministerul de Externe ca să aleg destinaţia misiunii de diplomat cultural. 

Doream să mă duc într-o ţară de expresie franceză, dată fiind mai buna stăpânire a limbii franceze, precum şi privilegiul de a exista de bune decenii împreună cu o „franţuzoaică”, una nu născută, ci făcută prin studii la Universitatea din Iaşi, profesoara de bună reputaţie a Liceului de Informatică, Ecaterina Ilisei. Alegerea i-a surprins atunci pe diriguitorii din Modrogan. Se aşteptau, se vede, să optez pentru o ţară europeană, dar eu am voit un tărâm mai depărtat, care parcă mă chema din vremea orelor de istorie de la liceu, când mă cucerise figura de legendă a lui Hanibal şi istoria fabuloasă prin mărire şi decădere a Cartaginei, mare rivală a glorioasei Rome, rasă de pe faţa pământului după faimoasele războaie punice. Am decis în acea întrevedere să merg ca ataşat cultural în Tunisia. La 1 martie 2004 descindeam la Tunis.

În răstimpul scurt al unui an şi câteva luni am trăit acolo la intensitate maximă, uneori incandescentă, momente faste şi senzaţia vie şi azi a şederii pe o Terra mirabilis, generată mai ales de empatizarea noastră profundă cu ceea ce ne era dat să vedem. Măsura acestei experienţe nu rareori cu valenţe iniţiatice nu o dădea şi jubilaţia ce se cuibărise în fiinţa doamnei mele, o făptură meridională la chip şi la suflet, ca o fiică a Mării Negre şi a pământului calcinat al Dobrogei. Păşea prin aceste ţinuturi cu luciri de oluri cucuteniene, înrudite cu cele de la Pontul Euxin, cu graţia fenicienei Elissa Didon, întemeietoarea de poveste a Cartaginei. Era fericită să descopere splendori la care nu se aştepta într-o lume a amestecului de milenii a unor ilustre civilizaţii, punică, romană, bizantină, otomană, franceză, topite în cea de azi, arabă, cu a sa coloratură şi amprentă inconfundabilă tunisiană. Exerciţiul diplomaticesc, dincolo de dezamăgiri şi inconfortabile avataruri, se dovedea, la rându-i, incitant. Aproape în fiecare zi descopeream cu doamna Ecaterina faţetele unei realităţi mereu surprinzătoare, ce estompau şi făceau uitate carenţele unui retard faţă de standardele societăţilor dezvoltate din ziua de azi. Încântarea năştea emoţie în stare pură şi spectacolul omenesc şi cel al naturii, al mediului ambiant, îndemna la reflecţie privind diferenţele, dar şi punctele de convergenţă. Extazul, contrapunctat de spiritul critic, care o definea pe Ecaterina, a fost imboldul aşezării mele, după onorarea tuturor obligaţiilor, la masa de scris din reşedinţa noastră din Tunis, pentru a aşterne impresiile ce nu-şi stinseseră încă dogoarea emoţiei. Cu rigoarea omului de catedră şi apetitul său niciodată potolit pentru lectură, doamna Ecaterina mi-a asigurat informaţii din izvoare de primă mână. Aşa s-a alcătuit jurnalul meu tunisian, intitulat „La gurile Africii”, publicat în 2010 la Editura „Ideea Europeană” din Bucureşti.

În ultimii trei ani am pregătit împreună cu doamna mea o a doua ediţie revăzută, cu o prefaţă a criticului Ioan Holban şi o versiune în limba franceză, semnată de fosta elevă a sa, absolventă a francezei la Iaşi şi Poitiers, stabilită de ani buni în Franţa, Mihaela Marcelli. Din păcate, noua ediţie, apărută într-o rafinată ţinută grafică, aparţinând Zamfirei Bârzu şi lui Eugen Harasim, artişti pe care i-am adus ca bursieri în Tunisia în 2004, ediţie scoasă de Editura ieşeană „Ars Longa”, n-a mai putut-o bucura pe doamna Ecaterina, fiinţa emanând frumuseţe lăuntrică şi sorbind însetată din minunăţiile lumii înconjurătoare. Urcase între timp la ceruri. În cartea ce tocmai şi-a început călătoria se regăsesc stările trăite în duh de cea care mi-a fost reazăm în scrisul meu de mai bine de jumătate de veac. Şi spre a avea dimensiunea acestor trăiri unice reproducem aici un fragment din însemnările despre Sidi Bou Said, locul unde îi plăcea să păşim cât se putea mai des, având totdeauna simţământul că ne aflam pe un pripor edenic.

„Sidi Bou Said este cu siguranţă o binecuvântare dumnezeiască. Îţi dai seama de îndată ce urci pe ţancul dominator al întinderii azurii a Mediteranei, străpunsă de hamgerul calcarelor gri-albicioase, aşa cum se dezvăluie din acel înalt Peninsula Capul Bon. Colina pare o şea de încălecat spre a sui la cer. Deasupra culmii roşietice, aproape de tot, e bolta cerească. La picioare – marea. Albastră, verde, smaraldie în zilele senine, limpezi. Acoperită de un polei de griuri nobile, când soarele se prefiră printre norii fără de stare. Atunci se întâmplă un fel de unire a înaltului celest cu marinul obraz al Mediteranei, într-o valpurgică îmbrăţişare cosmică. Navele din larg parcă plutesc în ceruri. Străzi căţărătoare duc spre vârful colinei paradigmatice. Casele reazămă la rându-le bolta cerească. Sunt aidoma albilor bulgări de cumulus. Cretoasele volumetrii fost-au tivite cu albăstrimile uşilor şi ferestrelor. Dantelării metalice măiestre, în aceeaşi culoare, zebrăluiesc încântător deschiderile din sticlă. Alb contrapunctat de albastru. Combinaţie particularizantă şi faimoasă, ţesută din fire trase prin războiul mării şi prin cel al Terrei. Este podoaba arhitecturii mauro-andaluze, operă a cuceritorilor arabi, statorniciţi o vreme în Andaluzia din Peninsula Iberică şi izgoniţi apoi de acolo. Unii şi-au găsit adăpost în Tunisia, la Sidi Bou Said, unde au dat măsura iscusinţei de virtuozi ai artei. Creaţia lor e inconfundabilă şi spiritul acesteia se regăseşte atât în palatele construite ca a doua reşedinţă a celor cu dare de mână din Tunis, cât şi în casele mai modeste, învelind cu văroasele lor cochilii colina de poveste de la Sidi Bou Said. Sunt tăiate, aşa ai impresia, într-un munte de cretă. Deasupra cu acoperişuri terasate şi cupole sferice. Terasele generoase se deschid spre mare. Albul imperial, atotstăpânitor, este decupat rafinat de uşi albastre, portaluri roşii sau gălbui, toate ţintate cu un negru lucios, pământiu, şi ferestre tot în albastru aprins, chenăruite misterios de grilaje cu dezlănţuiri de arabescuri. Adevărată simfonie de alb, albastru, roşu, negru şi verde, cea din urmă fiind culoarea Profetului. Cromatica construcţiilor, atât de exuberantă, se însoţeşte de contrapunctări vegetale. Nu lipsesc din paletă verzuiul, liliachiul, roşul sângeriu, nuanţele viguroase ale palmierilor, eucalipţilor, cactuşilor uriaşi, iasomiei şi feluriţilor arbuşti, ale tufelor gigante de muşcate. Alcătuiesc un fabulos cort.

Palatele, casele, uliţele, şerpuitoare şi mereu suitoare, respiră o atmosferă specială, poetică şi a tainei. Din lăuntrul clădirilor zăreşti lumea de afară. Din exterior niciodată n-ai cum vedea ceva în interior. Obloanele, cu ţesătura de ochiuri mici, zidurile înalte, copacii multiseculari feresc de privirile curioase, dar nu rup locuirea de freamătul aşezării. Aşa au gândit, dând materialitate unei mentalităţi, meşterii andaluzi la venirea lor aici şi duhul s-a păstrat intact până azi. Nici o construcţie nu primeşte autorizaţie dacă nu respectă în spirit arhitectura locului. În felul acesta Sidi Bou Said a rămas oaza de frumuseţe seducătoare din secolul al XVII-lea pentru unii dintre cei mai bogaţi locuitori ai Tunisului. Aceştia au înălţat palatele ce-au înfruntat cu splendoarea lor veacurile. Toposul, de o măreţie aparte, a inspirat şi sub puterea inspiraţiunii lui oamenii au adăugat an de an nestematele spiritului creator. Se remarcă în tot ceea ce s-a zidit, mai modest sau mai pretenţios, o bună cuviinţă şi o instinctuală ştiinţă a proporţiilor, o smerenie şi un fel curtenitor de a-ţi arăta frumuseţea plăsmuită şi de a te înfăţişa lumii. Casele şi grădinile, uliţele pavate cu o piatră lucioasă, arhitectura mai veche, dar şi cea modernă, nu-s de fel stridente. Dimpotrivă, plăcute privirii, îmbietoare şi creatoare de atmosferă. Vibrezi şi te integrezi ambianţei. E un exerciţiu nu neapărat admirativ, ci mai degrabă unul de acordare. Te strădui să fii al locului, nu doar străin trecător întâmplător pe aici. Este cuminecarea vrajei, stăpânitoare şi atotcuprinzătoare. Nu te părăseşte cu totul niciodată. Iese la lumină când te dedai aducerilor aminte, colindând cu mintea ţinuturile pe unde ai călcat cândva şi care te-au marcat. Sidi Bou Said se numără printre acestea.”

De acolo din înalturi, din mersul celor 40 de zile prin vămile văzduhului, Ecaterina pogoară şi se uimeşte şi de vederea priveliştilor din „La gurile Africii”, cele care atât de mult au fericit-o în urmă cu 16 ani de zile.

 GRIGORE ILISEI

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: