La Siret, autorul a intrat în rândul „Copiilor lui Israel”: „La Siret am împlinit treisprezece ani şi mi-am sărbătorit Bar Mitzwa (Fiul faptei bune – n.n.), care este ceva de genul confirmării la creştini. Evreii evlavioşi iau în serios Bar Mitzwa, deoarece din această zi evreul confirmat poartă întreaga responsabilitate în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, el este socotit bărbat, iar păcatele cât şi faptele bune sunt socotite…”.
Bunicul său, care era un evreu evlavios, l-a determinat să frecventeze sinagoga: „Stau lângă bunicul meu în mica sinagogă din Siret, am treisprezece ani şi deja mă rog cum trebuie – ca şi ceilalţi adulţi – deşi consider că rugăciunea este destul de plictisitoare şi aş prefera să joc fotbal în locul ei. Mă rog totuşi ca rugăciunile să poată schimba mintea lui Dumnezeu, care – după cum ştim – i-a lăsat pe evrei să rătăcească fără rost timp de 2.000 de ani…”.
Ajuns „bărbat”, autorul s-a implicat în viaţa oraşului: „În Schtetl (Siret – n.n.) erau două cluburi sioniste, betariştii de dreapta radicală şi liberalii de stânga din Hanoar-Hazioni. Eu am fost atras de betarişti, deoarece am visat la o armată evreiască mare, care să-l bată pe Hitler, chiar m-am văzut ca un general evreu. Mai târziu, după victoria asupra lui Hitler, mi-am mutat trupele în Palestina, i-am alungat pe englezi în iad şi am luat în stăpânire Ţara Sfântă, pe care Dumnezeu ne-a oferit-o personal şi pentru totdeauna. Dar s-a brodit altfel. De vreme ce prietenii mei erau toţi de stânga, m-am alăturat sioniştilor de stânga, iar un an mai târziu, la paisprezece ani, am devenit lider de grup. Singura problemă cu sioniştii erau pantalonii mei scurţi. Nici un băiat din Siret nu purta pantaloni scurţi, care aduceau a tineret hitlerist. Abia când le-am explicat că sunt emigrant şi deocamdată nu am alţi pantaloni, ei m-au înţeles”.
Despre invazia sovietică în provincie şi pătrunderea tancurilor sovietice în oraş, autorul nu suflă un cuvânt, deşi a fost martor ocular la aceste evenimente tragice. Pentru evacuarea evreilor din oraş la Dorneşti, autorul are doar următoarele cuvinte: „Cu puţin timp înainte de atacarea Rusiei, am fost evacuaţi din oraş la Dorneşti. De aici, jandarmii români ne-au dus la Craiova, un oraş situat în sudul ţării”.
Deportarea în Transnistria este relatată la paginile 43 şi 44 din roman: „Credeam că România ne va lăsa în pace, dacă vom fi liniştiţi. Dar ne-am înşelat. La începutul lunii octombrie am fost mutaţi de la Craiova la Rădăuţi, la doar opt mile de Siret. Pe data de 14 octombrie 1941, toţi evreii din Bucovina, Basarabia şi nordul Moldovei au fost deportaţi la est de Nistru. Ordinul de deportare a venit ca un trăsnet. Într-o dimineaţă, jandarmii ne-au dus în gara din Rădăuţi. Am primit voie să luăm doar bagaje de mână cu strictul necesar unei călătorii scurte. Am fost învagonaţi în vagoane de vite cu uşi de fier blocate şi sigilate. Printre deportaţi circula zvonul că vom fi duşi undeva în Ucraina. Mai circula zvonul că trupele SS au împuşcat pe toţi evreii din această parte a Europei. Nu înţelegeam de ce SS-iştii trebuie să împuşte evreii din Bucovina, care aparţineau culturii germane. Cu siguranţă că românii nu vor permite acest lucru. Călătoria noastră a durat câteva zile. Într-o noapte am ajuns la Nistru. Am coborât din vagoane pe malul drept al râului, iar a doua zi am fost duşi pe celălalt mal cu plute şi feryboturi, iar de aici în ghetoul de la Moghilev – Podolsk (Moghilău – n.n.), în Transnistria”.
În acest mic loc din Europa de Est am trăit prima dată liber de ameninţarea naziştilor
Pogromul ce trebuia să aibă loc la Siret şi care a fost descris de Siegfried Last nu apare în cartea lui Edgar Hilsenrath. Fiind un om obiectiv şi vertical, acesta a refuzat să mistifice realitatea istorică din oraşul bunicilor săi, unde cu adevărat a fost fericit. Într-un alt context, Edgar Hilsenrath scrie despre oraşul bunicilor săi: „Siret a fost şi rămâne oraşul meu preferat. Acest lucru nu poate fi explicat mai bine. Acolo au trăit împreună în prietenie evrei, ţigani, ucraineni, români, unguri şi nemţi… aici în Bucovina, în acest mic loc din Europa de Est am trăit pentru prima dată liber de ameninţarea nazişilor…”.
În articolul „Siguranţa supravieţuirii”, publicat în ziarul „Der Tagesspiegel” din 19 martie 1997, p.5, publicistul Marko Martin scrie despre romanul autobiografic „Die Abenteur des Ruben Jablonski” (Aventurile lui Ruben Jablonski): „Ce carte! La vârsta de 23 de ani, Edgar Hilsenrath, care lucra ca ospătar în timpul ziei într-un bistrou din Lyon, seara s-a aşezat la o masă şi a început să scrie romanul, pe care l-a terminat într-o cafenea din Broadway din New York. La Lyon, Edgar Hilsenrath şi-a descoperit talentul de scriitor. El deapănă pe hârtie amintirile sale, adică povestea unui băieţel evreu din Saxonia, care a reuşit să emigreze împreună cu mama şi fratele său în Bucovina, la bunicii săi. În toamna anului 1941, este deportat la Moghilev-Podolsk. Supravieţuieşte miraculos privaţiunilor din ghetou, iar, după eliberare, ajunge la Bucureşti, de unde emigrează în Palestina. Lucrează un timp într-un kibbutz din Israel. Pleacă din Israel în Franţa, iar de aici, după un timp, pleacă în Statele Unite. Nu se poate adapta la viaţa din această ţară şi plecă în Germania şi se stabileşte în localitatea Wittlich, unde va trăi până la sfârşitul vieţii”.
Un roman inegalabil în literatura germană
Interesat este faptul că Marko Martin nu aminteşte nimic despre viaţa autorului în oraşul Siret, despre pogromul ce urma să se desfăşoare în acest oraş şi pe care trebuia să-l relateze în romanul său. Marco Martin încheie articolul său cu următoarea constatare: „Romanul autobiografic al lui Edgar Hilsenrath este inegalabil în literatura germană”.
Scrise cu destul talent, cele două romane nu au ajuns monumente ale literaturii pentru sireteni din cauza barierei lingvistice. Necunoscute siretenilor, cele două romane zac în anticariatele din Austria şi Germania şi aşteaptă un editor să le traducă şi le editeze în limba română. Vorba neamţului: „Gott helfe !” (Dumnezeu să ajute!).
Prof. FRANZ PIESZCZOCH
Comentarii