Credinţă şi suferinţă la românii din Boian

Un preot adus de „Lordul” lui George Lowendal

Încă îmi vibrează în memorie, dintr-o îndepărtată copilărie când bunica mă purta de mână la biserică, fiorii unor răcoroase dimineţi de duminică înmiresmate de tămâie şi busuioc. De aceea voi începe cu emoţiile, lăsând istoricul sfintelor lăcaşe din Boian la finalul acestor consemnări. Şi, dacă tot e vorba de o întoarcere în copilărie, nu găsesc cuvinte mai potrivite decât ale celebrului povestitor din Humuleşti. Oricât mi-aş răscoli fantezia, nu pot spune mai ispititor decât Ion Creangă: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre pe când începusem şi eu, drăgăliţă-Doamne, a mă ridica…”. Ţăranii din satul meu, născuţi pe la începutul secolului trecut, merită cu deasupra de măsură aceste cuvinte, mai ales pentru curajul de a-şi apăra sfânta biserică şi pe slujitorul altarului de prigoana regimului.

Am fost primul şi unicul copil supravieţuitor în casa părinţilor mei, oameni apăsaţi de nevoile „timpurilor noi”. Muncind din zori şi până-n noapte, mai mult de pomană, pentru stat, ei îşi purtau credinţa adâncită în suflet. În primii ani de putere sovietică, la începutul colectivizării, erau mânaţi şi duminicile la muncile câmpului. Mama îmi povestea cum se furişa duminica la crăpatul zorilor pe cărări ocolite să ajungă la biserică, dar şi atunci era întoarsă din drum de către vătafii colhozului. Preotul era impus de autorităţi să termine slujba până la înălţarea soarelui. Deşi colhozul nu pierdea nimic din cauză că fetele mergeau duminica la sfânta liturghie, cei mai inveteraţi slugoi ai puterii mişunau pe toate drumurile, călări pe cai ca să pară mai grozavi, să bage spaima în creştini. Numai bătrânii erau lăsaţi în pace. Căliţi în focul a două războaie mondiale, supravieţuind evacuarea în adâncul Rusiei (la Astrahan şi Saratov) în 1916 şi deportările din 1941, ei nu tremurau de teama noilor ciocoi, nu-şi plecau fruntea în faţa lor, închinându-se numai la icoane. Aveam şi în casa noastră o „sfântă” pentru salvarea sufletelor de păcate, pe bunica Ioana, cu bărbatul mort în lagărul de la Onega, cu un fiu arestat în 1941 şi împuşcat fără de judecată în închisoarea din Cernăuţi. Adevărul despre sfârşitul tragic al unchiului Ioniţă, fratele mai mare al tatei, aveam să-l aflu mult mai târziu, când nici părinţii mei nu mai erau în viaţă. Bunica l-a aşteptat toată viaţa, rugându-se la Dumnezeu să i-l aducă acasă, dând pomeni nu pentru sufletul, ci pentru sănătatea fiului pierdut. Ea mă purta la biserică, ne ţinea familia în leagănul credinţei. Când a căzut la pat îl ruga pe tata să-i aducă preotul acasă pentru spovedanie şi împărtăşanie.

Spre deosebire de alte sate din nordul Bucovinei, în care pe parcursul perioadei sovietice s-au perindat mai mulţi preoţi, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Boian, numită în cinstea ctitorului şi „a lui Ion Neculce” l-a avut ca părinte duhovnicesc timp de jumătate de secol, din 1944 până l-au părăsit puterile, pe Boris Ţapu, dintr-o localitate din nordul Basarabiei. Sosirea lui la Boian îşi are ecou de legendă. Am auzit-o în mai multe variante, cea mai proaspătă fiind preluată de la profesoara Eleonora Bizovi. În primăvara anului 1944, când trupele sovietice ocupaseră deja nordul Bucovinei, preotul Mihai Rusu, care slujea la acel moment s-a refugiat în România. Toate cele trei biserici (ortodoxă, catolică şi greco-catolică), rămânând fără preoţi, stăteau închise. Doi ţărani împovăraţi de ani, Dumitru Sfeclă şi Costache Vicsici, au pornit pe jos la Cernăuţi, la Mitropolie, să ceară un preot ortodox român pentru Biserica lui Ion Neculce. Dumnezeu le-a scos în cale pe Boris Ţapu, care venise cu tânăra soţie şi doi copilaşi la Cernăuţi în căutarea unei parohii. Aflând că boincenii au nevoie de preot le-a zis: „Luaţi-mă pe mine”. Stând de vorbă pe îndelete, celor doi bătrâni le-a plăcut firea mucalită şi rostirea românească a tânărului părinte, insistând pe lângă superiorii episcopiei să fie trimis la Boian nu altcineva decât Boris Ţapu, preotul care avea să le fie călăuză duhovnicească mai mult de jumătate de secol, le-a sfinţit Tricolorul, a suferit alături de boinceni pentru dreapta credinţă şi le-a lăsat testament să rămână pe vecie buni români. Dar mai impresionant decât toate este că neînfricatul ţăran Costache Vicsici e chiar „Lordul” din tabloul lui Lowendal, artistul care picta în exclusivitate ţărani români, considerându-se şi el român prin libera opţiune. Pictorul, îndrăgostit de Bucovina, n-a găsit la nici un alt neam atâta demnitate şi nobleţe ca în chipurile ţăranilor români. Că avea dreptate ne dovedeşte verticalitatea „lordului” Costache în faţa autorităţilor.

Primind învoirea să slujească la Boian, preotul nu avea unde se adăposti cu familia. Costache Vicsici s-a înfăţişat în fruntea unei delegaţii la primărie să ceară pentru preot una din casele rămase pustii. Chiar atunci s-a întâmplat să dea ochii cu nişte şefi din raion, care l-au luat pe bătrân în răspăr, mustrându-l că a adus fără acordul lor popă în sat. „Trăiască unde-o vrea. Nu ne trebuie, noi nu l-am chemat”, a răspuns primarul la rugămintea enoriaşilor. „Nici pe voi nu v-am chemat, dar, de voie-de nevoie, v-am primit. Preotului trebuie să-i daţi casă, că satul l-a chemat”, le-a ripostat ţăranul cu demnitatea unui adevărat lord, reuşind să obţină o căsuţă părăsită de lângă pârâu. Cui i-ar fi trecut prin gând, cine ar fi putut crede atunci că pe clădirea primăriei, peste jumătate de secol, va flutura din nou Tricolorul, iar acest „popă nechemat” va sfinţi flamura dragă sufletelor boincenilor, mulţumind lui Dumnezeu într-o unică rugăciune cu enoriaşii că au ajuns zilele libertăţii şi dreptăţii?! Drept că libertatea de a ne cinsti simbolurile naţionale n-a durat mult, dar cine a fost prezent la acea sărbătoare scăldată în lacrimile bucurii va transmite din generaţie în generaţie emoţiile, sublimul unui eveniment despre care nici în cele mai fantastice reverii n-ar fi îndrăznit să-şi imagineze preotul când a păşit prima dată pe pământul Boianului.

Dar şi atunci, în 1944, oamenii au avut o mare bucurie, poate mai mare decât la arborarea Tricolorului peste cinci decenii. Toată lumea, indiferent de religia împărtăşită (catolici, greco-catolici), venea la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. De Sfintele Paşti la sfinţitul păscuţelor, de Iordan la agheasmă se rânduiau roiuri de oameni, cu sufletele înnobilate de fericirea comuniunii cu divinitatea. Clopotele Bisericii băteau deopotrivă pentru toţi cât timp celelalte biserici au stat în paragină.

Şi după ce şi-a făcut rost de un apartament la Cernăuţi, părintele Boris a rămas cu inima şi sufletul la Boian. Ajunşi la o vârstă venerabilă, soţii au schimbat comodităţile de trai din oraş pe o casă sătească, preotul dorind să-şi doarmă somnul de veci printre enoriaşii săi. Presvitera Zinaida spre sfârşitul vieţii zădarnic îl îndemna să se întoarcă la baştină. „Cum să plec acolo, dacă viaţa mea e aici?”, îi riposta soţul. El nici nu vroia să audă de părăsirea Boianului, spunând că vrea să rămână pentru totdeauna în pământul din faţa lăcaşului unde a slujit boincenilor şi lui Dumnezeu.

La o vârstă înaintată, până a-şi schimba apartamentul pe casa din sat, îl întâlneam deseori dimineaţa la staţia de auto. Ducea un mod modest de viaţă, aş zice chiar auster, se deplasa la datorie ca orice om simplu, cu autobuzul sau cu vreo maşină de ocazie. Trecuse prin toate greutăţile năpăstuite asupra ţăranilor, ale sale fiind şi mai mari, deoarece trebuia să dea socoteală autorităţilor pentru „răspândirea opiului în popor”. I se impunea cote mai mari la plata dijmelor la stat, suferea batjocora şefilor, intimidarea şi ameninţarea pentru orice abatere de la ordinele lor. L-am cunoscut în diverse etape ale vieţii – străluminat de înţelepciune, înviorat de spiritul extraordinar al umorului ce-l ajuta în clipele de deznădejde să-şi menţină echilibrul sufletesc şi să aprindă speranţa în casele enoriaşilor.

Îmi amintesc clipele fericite când Boianul a sărbătorit jubileul de 80 de ani al părintelui şi jumătate de secol de slujire duhovnicească. În ajunul jubileului, la 12 februarie 1994, mi-a acordat un interviu din care am reţinut mărturisirea: „Când am venit la Boian încă nu se terminase războiul. În jur era multă jale. Rămas de mic orfan de tată eram deprins cu greutăţile, rostind de fiecare dată în gând „Doamne, ajută-mă şi dă-mi răbdare”. Când eram înjosit, obijduit, neapărat se găseau oameni care mă compătimeau, niciodată n-am fost lăsat singur în faţa greutăţilor. Sprijinul câtorva ţărani a însemnat mai mult decât durerea de pe urma umilinţelor. Cu ajutorul enoriaşilor, în anii cei mai nefaşti pentru ortodoxie, am reuşit să reparăm biserica de trei ori în interior şi de patru pe dinafară”.

La vârsta-i octogenară, preotul Boris încă nu-şi simţea povara bătrâneţilor. Era prezent, cu numeroşi enoriaşi, la toate manifestările naţionale, binecuvântând cu rugăciuni speranţele românilor. N-o să greşesc afirmând că după moartea celor doi piloni spirituali ai Boianului, părintele limbii române Vasile Bizovi (a. 2000) şi părintele duhovnicesc Boris Ţapu (a. 2001), viaţa spirituală a boincenilor a intrat în zona crepusculară. N-am mai văzut de atunci valuri de oameni din Boian la sărbătorile noastre naţionale.

Cel mai dorit era drumul preotului spre şcoală, la întâlnirile cu copiii satului, mărturisind că simte cum îl ridică o putere divină. Pe la începutul anilor 90, părintele Boris venea în fiecare sâmbătă la Şcoala Medie din centrul Boianului să-i lumineze pe cei tineri cu mărgăritarele credinţei. La orele lui de religie se adunau, din proprie dorinţă, elevi din clasele V-IX, uneori fiind prezenţi mai mult de o sută de copii. Conducerea şcolii îl compătimea, chipurile, „e atât de greu cu transportul”, sfătuindu-l să nu se ostenească la anii săi. Preotul, bucuros de întâlnirea cu copiii botezaţi de el, se făcea a nu înţelege aluzia. La şcoala din centrul satului au învăţat, obţinând cu excelenţă studii medii, şi cei trei copii ai părintelui Boris şi presviterei Zinaida, o gospodină cu gusturi rafinate, neîntrecută în arta culinară. Farmacista Maria Haisan, de-o seamă cu fiica lor, Tamara, mi-a povestit cu câtă căldură era primită în casa preotului. Preoteasa era o iscusită croitoreasă şi-i cosea şi ei câte o rochiţă de Paşti sau pentru serbările şcolare.

Şi până la slăbirea chingilor ideologiei comuniste, când profesorii şcolari trebuiau neapărat să fie atei, părintele Boris era primit în casa soţilor Eleonora şi Vasile Bizovi, împărtăşindu-şi durerile şi speranţele. Au fost nedespărţiţi la toate faptele de folos comunităţii româneşti din ţinut, însufleţindu-i pe gospodarii din Boian la lucrări vrednice, durabile – înălţarea monumentului eroilor martiri (victime ale regimului stalinist), a bustului lui Ion Neculce. Părintele Boris a sfinţit şi cu lacrimile sale Tricolorul arborat pe sediul primăriei, amintind întotdeauna la liturghii că „limba noastră-i limbă sfântă”, povăţuindu-i pe tineri să cinstească tradiţiile străbune. Împreună îşi făceau proiecte în vederea înveşnicirii numelui lui Iraclie Porumbescu prin înălţarea unei cruci în curtea bisericii, a ridicării unui monument în memoria sătenilor căzuţi în cel de-al doilea război mondial.

Epuizându-şi ultimele puteri, a reuşit să facă pentru sat cel din urmă lucru valoros: a stăruit să fie hirotonisit tânărul preot Vasile Nicoriuc, pe care l-a îndrumat la învăţătură la Iaşi, lăsând astfel un slujitor cu rădăcini adânci în glia Boianului, demn de istoria lui seculară. La sărbătorirea datei octogenare, primind felicitările enoriaşilor, printre care şi un cadou deosebit – portretul său în odăjdii preoţeşti – de la pictorul Ionel Sfeclă, preotul le-a răspuns: „Ca păstor sufletesc, le doresc creştinilor din Boian ca în anii ce vin să fie un exemplu demn de urmat pentru ortodocşii din Bucovina. Să le fie crez şi legământ limba noastră, tradiţiile, portul popular, să fim cu toţii urmaşi destoinici ai voievodului Ştefan cel Mare şi Sfânt şi ai Luceafărului cu numele Eminescu”.

 Printre distincţiile preoţeşti şi mesajele de felicitare primite în acele memorabile zile, în cămăruţa ce adăposteşte istoria bisericii (relicve pentru un adevărat muzeu) am găsit, scrise pe o simplă foaie de caiet, următoarele versuri de la un preot din România: „Ne cheamă glas din depărtare/ Ca să plecăm la rude/ La fraţii noştri peste Prut,/ Ne fie calea bună.// Să ne-ntâlnim ca la-nceput/ Cu toţii împreună…// Vă-ntindem mâna peste Prut/ Şi voi la noi s-o întindeţi,/ Iar credinţa ce-a crescut/ În flăcări s-o aprindeţi.// Să nu mai fie-n veci hotar/ Între voi şi noi,/ S-o facem România Mare,/ Dar fără de război!”.

Dintre toate acestea i s-a împlinit dorinţa supremă de a-şi sfârşi zilele printre oamenii dragi, în mijlocul cărora şi-a început viaţa înnobilată de vrednicie duhovnicească. Sătenii i-au îndeplinit vrerea de a fi înmormântat (alături de consoarta sa) în curtea bisericii, mormintele fiindu-le străjuite de doi brazi viguroşi, ce le alină somnul.

 MARIA TOACĂ

Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: