În atmosfera culturală a Câmpulungului bucovinean, a cărui „frunte” a fost scriitorul George Bodea, un număr de poeţi şi prozatori ţin ridicată ştacheta în acest mediu literar efervescent, remarcându-se, mai ales în primele două decenii ale veacului nostru, Ioan Mugurel Sasu, Sorin Cotlarciuc, Constantin Tiron, Horaţiu Stamatin, Luminiţa Ignea, Simion Tudurean, Tucu Moroşan. Lor li se alătură, mai nou, Mircea Ţîmpău, care a lăsat în urmă umbra Rarăului, împământenindu-se în poalele Iaşilor, unde a publicat, începând cu anul 2016, când a debutat în volum cu Ia-mă cu tine, următoarele cărţi: Gânduri într-o grădină devastată, Ochiul, inima şi gândul (în 2017), Fericirea lumii, Teme pentru acasă şi un Duplex autumnal (semnat împreună cu Constanţa Cojoc; toate în 2018), Autoportret de om singuratic şi De curiozitate (2019).
În alb şi negru este titlul recentei cărţii a lui Mircea Ţîmpău, apărută în anul 2020 la Editura Panfilius din Iaşi. 140 de pagini, care cuprind 41 de titluri. Scurtissime. Sau, mai pe româneşte spus, pilule. Dar nu din cele contra unor suferinţe trupeşti, ci pentru sănătatea minţii. Între alb şi negru, autorul etalează o sumedenie de alte culori, şi nuanţe, din care se poate înţelege că viaţa pământeană este multicoloră, albul-negrul fiind doar extremele. “O carte de notaţii, în alb şi negru, aşa cum arată şi titlul, de citit la vreme de seară, când putem fi predispuşi spre meditaţii” – după cum arată şi Constantin Dram pe coperta a patra.
“Mă întreb dacă, la 70 de ani, când încep a scrie… literatură… trăiesc un vis frumos sau sunt la început de nebunie…” – se îndoieşte autorul chiar din debutul cărţii, luându-şi totuşi inima în dinţi şi dând slobozenie gândurilor. Un demers ancorat în realităţile lumii prezente – îndeosebi de sorginte românească – prin care fostul ceferist de rang profesional înalt şi nativul din Câmpulung Moldovenesc, devenit ciurean din Lunca Cetăţuii, ne înfăţişează oameni şi întâmplări în care fiecare se poate întâlni. Dar în miezul cărora nu toţi găsesc sensuri şi semnificaţii din care se pot trage nişte învăţături. Mircea Ţîmpău le are în memoria sa, ni le înfăţişează şi le comentează succint, dar esenţial, lăsându-ne pe noi să le evaluăm, după puterile fiecăruia. Conştient de însemnătatea gestului său, ei îl aşază pe acesta sub semnul încurajator al speranţei: “Rândurile mele poate vor da o îndrumare fericită unor oameni, vindecând ce e rău, fals, egoist. Puţin câte puţin, vor vedea de la alţii ce înseamnă rătăciri şi, poate, vor învăţa să se ferească de a mai merge pe căi nesănătoase.” Sună oarecum a lecţie de educaţie, al cărei adevăr însă nu poate fi ocolit, necum contestat.
Titlurile pilulelor sunt prin ele însele semnificative, ele condensând în chip fericit conţinutul: Cunosc un popor, Despre presă, Divorţul, Instituţiile, Evaziunea fiscală, Speranţe, Părinţii, Dumnezeu, Ţara mea şi toate celelalte. “Cunosc un popor care, cândva, a fost înălţat, datorită frumuseţii lui, până la al treilea cer (…) Era format din ţărani frumoşi, harnici, destoinici, cu copii sănătoşi, cu aripi ce pot ajunge, datorită priceperii, în tot universul (…) În poporul român pulsează mereu profunzimea fierbinte a vieţii, frumoasă sau urâtă, mereu înţeleasă însă ca un dar divin”.
Pe lângă textele de câte o pagină şi ceva, o pagină, trei sferturi de pagină sau – “Mare ticălos” – de o jumătate de pagină, Mircea Ţîmpău a introdus în carte şi bucăţi mai ample: Tovarăşul Emil Bodnăraş – 7 pagini; Accident – 17 pagini; Primirea în partid – 10 şi ceva; Ciocănitoarea Udy – 17 pagini (fără câteva rânduri). În toate, indiferent de dimensiuni, viaţa între alb şi negru este văzută în dinamica ei. Din păcate – şi regretele autorului transpar de peste tot – evoluţia, în anumite compartimente (moral, mai ales), are mai curând înfăţişare de involuţie. “A pătruns în noi, ne-a cucerit cu dorinţa de a prezenta ce-i mai mizerabil din Occident, aşa ne modernizăm” – constată autorul cărţii, pe bună dreptate. Iar noi, cititorii, fie şi pentru simplul fapt că mai citim câte un ziar, ne mai uităm pe la cele televiziuni şi mai şi băgăm de seamă că unele din acestea ridică tornade de osanale civilizaţiei şi democraţiei americane (îndeosebi). Din păcate, România împrumută fără discernământ asemenea “mari” exemple, iar rezultatele se văd şi fără ochelari cu dioptrii mari – ne ucidem, ne furăm, ignorăm valorile autentice şi promovăm falsurile cu o savoare bolnavă (“Acum, cupluri de tineri sunt în stare a-şi depune icrele ziua mare (…) Toate abaterile de la normal ni se prezintă ca normale (…) Nu se vede ce nu este bine (…) Mă uit cum lumea este dusă spre smintire”.
O stare de fapt – imaginea unei Ţări şi a unui Neam – zugrăvită în culori vii, dar cele mai multe cenuşii, pentru că, aşa cum se poate deduce, Mircea Ţîmpău nu acceptă compromisurile. Şi nici culoarea roz. El spune lucrurilor pe nume, cu o sinceritate critică fără menajamente. Aşa cum stă bine unui om corect şi demn, mai ales atunci când acesta se înfăţişează semenilor în strai de scriitor. Aşa cum se poate înţelege şi din citatul ce încheie aceste rânduri (de adeziune), speranţa şi regretul aleargă pe acelaşi culoar, precum doi alergători de cursă lungă: “Nimeni nu vrea să recunoască că într-o cutie craniană nu pot intra toate informaţiile. Ridurile de pe fruntea mea s-au format ca nişte peşteri adânci, pe măsură ce trecea prin viaţă, mirându-mă de multe lucruri, care ca lumina ard ziua, iar noaptea sunt necunoscute şi inconştiente….”
VASILE FILIP
Comentarii