Un proiect de cercetare (Polonica în România, sec. XVI-XIX), derulat în cadrul Departamentului de Ştiinţe Umane şi Social-Politice – Facultatea de Istorie şi Geografie, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava, ne-a permis obţinerea unei burse din partea Societăţii Istorice şi Literare Poloneze din Paris (Fundaţia Jan şi Suzanne Brzekowski) pentru o perioadă de documentare în biblioteci şi arhive, inclusiv în colecţiile bogate ale Bibliotecii Poloneze.
Biblioteca Poloneză din Paris a fost înfiinţată în anul 1838, din iniţiativa şi cu sprijinul material al polonezilor refugiaţi în Franţa, după înfrângerea insurecţiei polone (împotriva autorităţilor ţariste), din anii 1830-1831, care a însemnat şi debutul a ceea ce s-a numit Marea Emigraţie Poloneză. Cum se ştie, în anul 1795, Austria, Prusia şi Rusia împart Polonia în trei provincii, pe care le anexează; statul polonez dispare de pe harta Europei pentru 123 de ani, până în 1918, când Polonia şi-a recâştigat independenţa. De la bun început, biblioteca s-a dorit a fi un centru cultural şi patriotic polonez, precum şi un loc de întâlnire al intelectualităţii poloneze din Paris, al personalităţilor franceze, oameni politici şi savanţi, susţinătorii emigraţiei poloneze. Primul preşedinte al Consiliului Bibliotecii a fost prinţul Adam Czartoryski, un om de mare cultură şi politician abil. Din anul 1854, Biblioteca funcţionează în actualul imobil – un palat construit în secolul al XVII-lea, într-un loc magic: Quai d’ Orléans, pe insula Saint Louis. Colecţiile bogate ale Bibliotecii au permis, în timp, şi organizarea unor unităţi muzeale: Muzeul Mickiewicz, Muzeul Biegas şi Salonul Chopin; ulterior, pe lângă aceste expoziţii permanente au început să se organizeze şi expoziţii temporare (unele anuale), conferinţe, concerte, întâlniri cu autori. Biblioteca continuă să fie un centru cultural polonez important în Occident, una dintre cele mai bogate biblioteci poloneze din lume, în cadrul ei constituindu-se muzee şi arhive din donaţiile emigraţiei poloneze, ale francezilor polonofili, ale artiştilor francezi de origine poloneză. Cărţile tipărite, manuscrisele, desenele şi gravurile, hărţile, atlasele, afişele, tablourile, sculpturile, fotografiile, monedele, medaliile, periodicele sunt într-un număr impresionant; am reţinut numărul broşurilor şi foilor volante: circa 90.000, pentru că acestea ne-au interesat. În cadrul colecţiilor speciale se păstrează o serie întreagă de titluri rare (inclusiv incunabule), imprimate în diferite centre tipografice din Polonia şi Europa, în secolele XV-XVIII. În privinţa arhivei, aici se conservă cele mai multe manuscrise privind marea emigraţie: arhive de familie şi ale unor instituţii sau organizaţii. În copii, pot fi găsite şi documente care se păstrează în alte ţări europene. Manuscrisele (în cea mai mare parte) au fost descrise într-un Ghid arhivistic şi în Cataloage (8 volume), au fost microfilmate sau digitalizate, cu sprijinul specialiştilor din Polonia.
De-a lungul timpului, cercetătorii români n-au ocolit această Bibliotecă, cunoscându-se drumul comun pe care l-au urmat polonezii şi românii în lupta pentru libertate naţională. Contactele cele mai strânse şi rodnice au debutat în preajma anului 1848, continuând în perioada Unirii Principatelor şi a insurecţiei polone din anii 1863-1864. Între primii cercetători români a fost Nicolae Bălcescu, care s-a documentat pentru redactarea operei sale Istoria românilor supt Mihai-Vodă Viteazul, după cum o dovedesc Registrele-jurnal ale activităţii sălii de lectură, pe anii 1847-1851. Din rândul cercetătorilor mai recenţi, îi menţionăm pe Th. Holban, N.P. Smochină, Marin Bucur, Stela Mărieş, Andrei Pippidi, dar şi polonezi, precum Krzysztof Dach, autorul unei impresionante monografii despre relaţiile politice polono-române din secolul al XIX-lea. Ei au scos la lumină aspecte noi privind corespondenţa dintre domnii Moldovei şi regii Poloniei, politica balcanică a lui Mihai Viteazul, corespondenţa dintre revoluţionarii români şi polonezi, opere ale lui D. Cantemir, Petru Maior, Gh. Şincai, Vasile Alecsandri, traduse în franceză, alte documente din secolele XVI-XVII (V. Cândea, Mărturii româneşti peste hotare, serie nouă, II, Bucureşti, 2011, p. 144-147).
Sălile Muzeului Adam Mickiewicz (1798-1855) par neîncăpătoare pentru varietatea exponatelor menite a reprezenta personalitatea complexă a marelui poet naţional, publicist, om politic şi militant pentru renaşterea Poloniei, o vreme şi titularul Catedrei de literaturi slave la College de France. Muzeul a fost organizat şi deschis de către fiul său, Wladyslaw Mickiewicz, în anul 1903. Pot fi văzute: manuscrise autografe şi ediţii princeps, obiecte personale, o bogată corespondenţă cu personalităţi contemporane. Din rândul obiectelor personale, amintim: biroul la care a scris poemul istoric Pan Tadeusz (cu ultimele pene de scris aduse de la Constantinopol), medalia din argint (realizată de artistul Maurice Borell, în 1845), primită din partea studenţilor. De reţinut că asemenea medalii au mai primit doi profesori de succes, ce predau în aceeaşi perioadă la Colegiul Franţei: Jules Michelet şi Edgar Quinet. Din minunatele scrisori ale lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri (Bucureşti, 1914, p. 393-394) aflăm că şi tinerii români aflaţi la Paris (C.A.Rosetti, N. Bălcescu, Ştefan şi A. Golescu, D. Brătianu ş.a.) se numărau printre entuziaştii auditori ai profesorilor medaliaţi: „… la cursurile lui Michelet, lui Quinet şi lui Mickiewicz se îmbulziau studenţii cu miile, unul peste altul; fiecare lecţie se termină cu un tunet de aplause şi cu strigătul de Vive la République”.
În sălile Muzeului Biegas, se pot admira tablourile şi sculpturile lui Boleslaw Biegas (1877-1954), sculptor, pictor şi autor dramatic de origine poloneză, dar şi operele altor artişti polonezi reprezentanţi ai Şcolii de la Paris.
Poate cel mai vizitat este Salonul Chopin, de unde cu greu te hotărăşti să pleci. Este singurul loc din Franţa închinat memoriei celui mai mare compozitor şi pianist polonez Frédéric Chopin (1810-1849); exilat la Paris, în 1831, a locuit aici până la moartea sa. Salonul a fost reconstituit, în 2009, după cunoscuta acuarelă a pictorului Teofil Kwiatkowski, ce redă ultima locuinţă a compozitorului, din Piaţa Vendôme, nr. 12, în faţa hotelului Ritz. Salonul reuneşte o mare varietate de exponate: portrete, gravuri, sculpturi, tablouri, partituri muzicale (multe cu dedicaţii către elevii săi, căci a fost pedagogul cel mai admirat în Paris), fotoliul compozitorului, cunoscutul pian marca „Pleyel”, din anul 1845, ultima sa fotografie, masca mortuară, mulajul mâinii stângi.
Biblioteca Poloneză din Paris continuă să fie locul de întâlnire al cercetătorilor şi studenţilor din Polonia şi din toată Europa, întocmai cum şi-au dorit fondatorii, iar rezultatele cercetărilor lor slujesc cunoaşterii relaţiilor polono-franceze şi activităţii complexe a emigraţiei poloneze în Franţa. Din anul 2013, Biblioteca Poloneză, Societatea Istorică şi Literară Poloneză, precum şi Muzeul Adam Mickiewicz sunt în evidenţa UNESCO, în Registrul „Memoria Lumii”.
OLIMPIA MITRIC
Comentarii