Erau în patria lui, Darabani, cântăreţi vestiţi, care tocmeau după strunele inimilor ziceri de veselie, de alean ori jale, cum se nimereau în oameni, vetre ori târguri zilele acestei lumi. Cine îşi mai aduce aminte de ei: violonistul Zamfir Constandache cu ai lui, Mihai şi Năstase David, unul cu contrabasul, altul cu vioara, Costel şi Radu Badrulă, unul viorist şi celălalt acordeonist, urmaţi de progeniturile lor? Sau de violoniştii Alexandru Văzdoagă, Nicolae Ghinea, Ştefan Valentin – viorist, organist, pianist şi dirijor, Costel Honceru, acordeoniştii Costel Muraru şi Gh. Harbuz, trompetiştii Petru Burcă şi Costică Rotaru, interpreţii Gh. Hapliuc – fluieraş, rapsod, Ion Vulpe – chitarist, rapsod, Constantin Muha, saxofonist, şi fraţii Milucă şi Constantin Moroşanu, virtuozi la muzicuţă? Câţi sunt în viaţă ori nu, câţi mai cântă ori sunt uitaţi nu ştiu. Ştiu că unul din acest şir, pe care acum îl numesc Serioja Chitic, are un privilegiu la memorie. Violonist format în Basarabia, stabilit cu familia la Darabani odată cu oştirile române, la 28 iunie 1940, Serioja, tatăl celebrului acordeonist Dan Decebal Chitic (n. 30 IX 1956) îi datorează fiului neuitarea. Cunoscut între lăutarii vremii a fost întâiul profesor al faimosului interpret. De la el Dan a învăţat, mai întâi pe o vioară „de un sfert”, primele sunete, notele, apoi s-a trezit în braţe cu un acordeon potrivit cu vârsta. Vestit muzician la Briceni, cu şcoală de muzică la Cernăuţi, Serioja şi-a pus copilul de numai 4 ani la dezlegat cântece. Serioja a presimţit în fiul său „un talent şi o misiune deosebită pe care ursitoarele i-au hărăzit-o”, nebănuind atunci, desigur, că Dan Decebal Chitic va atinge cea mai înaltă cotă în „folclorul dărăbănean din ultimul secol”. Aşa avea să scrie pe pagini întregi ziarul „Plai Dărăbănean”, sub direcţia profesorului Const. Moroşanu, în nr. 40 din august 2014, când s-a pus în scenă întâia ediţie a Festivalului Internaţional de muzică populară, concentrat pe „vedeta” Dan Decebal Chitic. Junele Decebal şi-a găsit chemarea şi vocaţia în acordeon. S-a despărţit de vioara foarte dragă şi preţuită de tatăl său. Spune Dan că tatăl său era un instrumentist căutat, dar şi un vocalist apreciat, cu un repertoriu propriu, ca şi Costandache şi Murariu. Serioja, la „insistenţele unor prieteni închiria din vreme în vreme vioara, refuzând să o vândă”. Făcea „înscrisuri” cu cel care o închiria, în cele din urmă lăsându-i-o moştenire lui Dan. În jurul ei, acordeonistul Ansamblului „Ciprian Porumbescu” are nenumărate amintiri. Dan Decebal Chitic a absolvit şcoala primară şi liceul din Darabani. Aici şi-a cheltuit anii copilăriei şi adolescenţa. De la 8 ani a început să câte la acordeon. „Nunţile ţineau atunci de sâmbătă până marţi”, erau obositoare, copilul ocrotit de tatăl său înnopta pe la vecini şi revenea după câteva ceasuri de întremare. A cunoscut satele din jurul Darabanilor şi pe cele de pe malul Prutului, însuşindu-şi cântecele lor, jocurile, obiceiurile, tradiţiile. Şi-a făcut în timp o inestimabilă zestre pe care, până a duce-o pe meridianele lumii, a dăruit-o semenilor prin staţia de radioficare, pe scene mici şi mari, pretutindeni pomenind cu reverenţă locul debutului său, Darabanii.
Curând a fost remarcat de profesorul muzician şi renumit dirijor Ioan Cobâlă. Sub această stea providenţială, Chitic şi-a început cariera de artist în orchestra „Rapsozii Botoşanilor”. Norocosul talentat spune azi cu haz: „Erau talente mai mari în Botoşani, dar maestrul Cobâlă m-a remarcat pe mine, deoarece «eram mai alb», probabil acesta fiind criteriul decisiv în selecţia de atunci”. Da, Chitic este un alb nordic, cu ochi albaştri, când surâzători, când visători, mai ales când se apleacă pe claviatura de fildeş interpretând valsuri, tangouri, romanţe, bucăţi de cafe-concert. Chitic are şi un caracter alb, stă departe de zvonoteci, bârfe, mahalagii, boemă, nimicuri cotidiene. Are o familie temeinică, o doamnă distinsă, Mariana, copii buni, cu orizont muzical: Ionuţ e contrabasist la Ansamblul sucevean, Dragoş a absolvit Conservatorul la Cluj, iar Ina-Andreea e absolventă de Conservator la Iaşi. Falnic sub figura uşor grizonantă Dan îl întruchipează parcă pe Ioan Tipa care avea la Darabani un rarisim acordeon Soprani, scump cât o jumătate de casă. Cu fiicele lui şi ale dnei Leontina a fost într-o relaţie de prietenie şi colegialitate şcolară. Artistului nu-i lipsesc bunele maniere, politeţea, tandreţea, comunicarea, pedanteria, cravata. Le-am enumerat pe acestea toate pentru că prea-s invadate scenele, studiourile, ecranele de măscărici şi maimuţăreli, de trivialitate şi teatralitate istericoidă. Dar oare de ce mă mai mir? Cum să-i şadă bine papionul unui analfabet, cum să şadă bine o salbă cu diamante la gâtul unei proaste?
Tata şi-a slujit patria cu vioara, eu o slujesc cu acordeonul
Dan Decebal Chitic spune fără trufie: „Tatăl meu, un român adevărat, şi-a slujit patria cu vioara, eu o slujesc cu acordeonul. O să cânt atât cât Cel ce mi-a dat harul şi talentul mă va lăsa pe pământ”. Darurile sale venind dinspre tatăl său şi mama sa, Daria. Inspirat a fost trompetistul de aur Alexandru Havriliuc în 1980 când l-a încadrat pe Chitic în formaţia Ansamblului „Ciprian Porumbescu”! Se impunea seniorul Alexandru Bidirel, ca să-i amintim doar pe câţiva, fiecare dintre cei cu atitudine de sub bagheta celebrului George Sârbu. Ansamblul l-a înălţat pe Chitic şi l-a responsabilizat: nenumărate ore de repetiţie, „lecturi” din marii acordeonişti Fărâmiţă Lambru, Marcel Budală, Ion Onoriu, Vasile Pandelescu, Nicolae Florian, partituri de folclor şi de salon, piese de virtuozitate. Mâinile sale electrice, cum am mai scris cândva, aleargă fulgerător de pe o gamă pe alta, ating tonalităţi surprinzătoare, „fură” din mers semitonuri, registrele „schimbătoare”, puzderia de başi, preţiosul Bugari Armando, construit în Italia, este o adevărată uzină sonoră, o întreagă orchestră.
Cota artistică a instrumentistului a fost măsurată drept între confraţi, acasă (v. prof. Petru Anechitoae) şi nu cu zgârcenie în străinătate, în SUA, Hawaii, Mexic, Japonia şi în numeroase ţări europene. Dar dincolo de toate traseele exotice, Darabanii au rămas epicentrul său existenţial: „Aici a rămas tinereţea mea. Parcă ieri eram toţi împreună, la casa din Darabani, acea oază de linişte şi creaţie, locul unde eu şi fraţii mei, Nuşa, Costel şi Toderiţă, apoi mezina Rodica am crescut sub privirile îngăduitoare ale părinţilor, care au făcut mari sacrificii pentru noi”. Cel care cântă de „ţi se pare că auzi apa Prutului cum curge la vale”, cum sublinia un comentator, mai spune: „Pe Măria Sa publicul l-am respectat tot timpul, fie că am evoluat la Mitoc sau pe o scenă din SUA, cu o sală arhiplină”.
Dan Decebal Chitic este un artist împlinit – i s-au imprimat câteva CD-uri cu piese valoroase, afişele/ programele Ansamblului „Ciprian Porumbescu” îi tipăresc cu litere mari numele. Artistul e preţuit de toţi membrii orchestrei, claviatura lui se aude între ţambal şi contrabas, porneşte şi se risipeşte în cuprinsul polifonic al spectacolului când ridică sau coboară bagheta maestru dirijor Viorel Leancă. Cred că tot aşa, la un semn, se aliniau şi se aşezau la fruntariile Sarmisegetuzei oştenii lui Decebal. De câte ori îl ascult pe Chitic mi-l închipui pe Decebal purtând în spate un acordeon de piatră. Am putea oare vorbi despre Dacia Felix fără muzică?
Comentarii