S-a rotunjit un veac de la naşterea pruncului Karol Jozef Wojtyla, în ziua de marţi, 18 mai 1920, în familia ofiţerului Karol şi a soţiei sale Emilia din orăşelul Wadowice, în sudul Poloniei, care, peste ani, după mai multe încercări şi iluminări, va urca, luni, 16 octombrie 1978, pe tronul pontifical din Cetatea Eternă a Romei, rostind cea dintâi binecuvântare Urbi et Orbi, drept urmaş al Apostolului Sf. Petru.
Aleg aceste repere din cartea Sfântul Ioan Paul cel Mare, semnată de Nicolae Mareş (ediţia a treia, Editura Academiei Române, Editura Rao, Bucureşti, 2019, 658 p.) şi n-am să mai trec în revistă performanţele scriitoriceşti ale autorului – bun cunoscător al limbii polone, diplomat de carieră, istoriograf viguros şi riguros al Papei Ioan Paul al II-lea, traducător, editor şi exeget al operei acestui pontifex maximus –, spre a mă opri doar asupra numelui de familie Wojtyla, care a stârnit discuţii demne de tot interesul.
În capitolul Despre originile Pontifului şi rădăcina sa valahă (p. 13-35), domnul Nicolae Mareş înfăţişează documentat „sloboziile româneşti din Polonia”, unde românii ajunşi acolo întemeiau sate, defrişând pădurea sau desţelenind pământurile arabile, şi primeau privilegii regale „Jus valachorum”, adică scutire de bir, cu singura obligaţie ca fiecare sat – şi documentele atestă peste 500 de sate româneşti, cu biserici ortodoxe, preoţi şi cneji români – să trimită trei arcaşi în oastea regelui. Constatăm apoi chiar o toponimie „transhumantă” – Vicov (pronunţat Jicov) în Bucovina şi Zicov în Polonia, Zamostea din preajma oraşului Siret, în Moldova, şi Zamoscz (Peste Pod) în Polonia, Crasna în Bucovina, Krasna în Polonia…, încât nu putem şti dacă românii le-au adus din ţara vecină sau, părăsind ţinuturile moldoveneşti, au luat cu ei şi numele satelor abandonate în baştină. Într-un asemenea sat, Czaniec, s-au născut şi au trăit răs-străbunicul Bartolomej, străbunicul Franciszek şi bunicul Maciej al viitorului preot romano-catolic Karol Jozef Wojtyla.
Patronimul Wojtyla este alcătuit din trei silabe woj+ty+la, dar în cea dintâi nu avem cum afla „adevăratele rădăcini ale Papei Wojtya” (p. 38), pentru că radicalul patronimului familiei este Wojt, cu înţelesul de primar, nicidecum războinic sau oştean, etapele închegării cuvântului Wojtyla fiind: 1. funcţia de primar, Wojt, al unei comunităţi; 2. porecla Wojt+yla promulgată şi propagată de acea comunitate, şi 3. translaţia poreclei în patronimul Wojtyla, oficializat în acte de stare civilă. Concret, în pronunţia acestui patronim, polonii rostesc în partea de sud şi sud-vest a Poloniei de astăzi o versiune cu radicalul Wojt-, primar, bine precizat în prima dintre cele trei silabe Wojt+î+la, şi o formulă mai frecventă Woj+tî+ua, în care radicalul Woj- s-ar putea înţelege războinic sau oştean, iar silaba a doua -tî- despovărându-se de orice semnificaţie întrucât l- (spintecat de săgeată) se vocalizează şi produce un hiatus ori o „căscătură între două vocale” (după fonetica din descripţia filologului român Ion Budai-Deleanu, trăitor multă vreme printre polonii şi rutenii din Lemberg).
Se prea poate ca în arhivele satelor în care au vieţuit familii Wojtyla să se descopere formule grafiate din cele trei etape şi chiar intermediare cu amănunte mai promiţătoare. Adică, nume de botez, nume de familie şi wojt – funcţia de primar, dacă nu chiar vârsta, etnia şi starea socială. Woityla, provenind din numele unei funcţii social-politice, primar al unei comunităţi săteşti, are toate şansele să fie întâlnit în zeci de sate şi ar fi chiar interesant de stabilit ocurenţa acestui cuvânt în patronimia polonă.
Ipoteza domnului Nicolae Mareş, alături de alte argumente, îşi caută un temei fonetic în sufixul -yla, -ilă şi incită chiar precursori prin faptul că scriitorul Edgar Papu ar fi propus o versiune mai puţin academică, exprimată (prin viu grai sau în scris?) către prof. Ion Coja, în 1987, despre Padre Voicila, cum îl gratula Padre Biagio, omul de încredere, polonez, al Papei Ioan Paul al II-lea, pronunţând ca în româneşte „cunoscutul Voicilă”: „Padre Voicila se trage dintr-un sat întemeiat în urmă cu vreo trei secole de nişte moldoveni urcaţi spre Miază Noapte de răul tătarilor…”. Şi concluzia prof. Ion Coja: „Aşadar, printre isprăvile lui -ilă să consemnăm prezenţa sa în numele purtat de două mari personalităţi ale creştinismului, episcopii Wulfila şi Voicila.” (prof. univ. dr. Ion Coja, -IlĂ, avatarurile unui sufix traco-dacic, via internet).
De precizat că Voicila sau Voicilă provine totuşi de la Voicu, Voica, din radical slav voi-, luptător, sau din fuica, de origine germană, popor înarmat, dar, cum era de aşteptat, împieliţatul cu corniţe îşi bagă coada şi-n etimologie: „Ciudată la Sarsailă mi se pare păstrarea în batjocură a unui nume atât de vechi, ceea ce ar sublinia încă o dată funcţia principală a sufixului cercetat: aceea de a da naştere unor porecle, de a lua peste picior. Vor fi avut dacii noştri o aplecare specială pentru această atitudine?” (Ion Coja, art. cit.)
În fapt, Sarsailă provine din ebraică Sar + seil, cu o traducere mai eufemistă „Prinţul Infernului”, mai direct ar fi „Dumnezeul Infernului”, pentru că în seil ar fi de bănuit chiar un hipocorist de la Ielohim, întocmai cum în Satanail – duşmanul lui Dumnezeu – întrezărim acelaşi Ielohim, scurtat în -iel, -il, -ilă. Dar, în Sarsailă, -ilă nu poate fi sufix, ci un cuvânt plin, hipocorist de la Ielohim, în trei silabe Ie-lo-him, numele ebraic al lui Iahve, Dumnezeu. Aşa că atât -ilă de la români, -yla de la poloni cât şi -ilo de la ruşi, ucraineni sau sârbi este o formulă adaptată limbilor acestor popoare din Ielo. Ceea ce ne îndrituieşte să presupunem că şi în inscripţia „Decebalus per Scorilo”, -ilo ar putea avea acelaşi înţeles întregit Ielohim, cunoscuta dedicaţie traducându-se în română Decebal se închină lui Scorilo, mai limpede,… Dumnezeului din peşteră, întrucât scor+bură (explicabil din limba latină, scorbis – groapă, gaură în pământ), a scor+moni, a scor+ni, sugerează un spaţiu sau o acţiune în profunzime, într-un adânc.
Onomasionul slav Stanilo sau Danilo se va adapta fonetic la rostirea românească, Stănilă şi Dănilă, fără a putea demonstra o formaţiune sufixată Dan+ilă sau Stan+ilă pe teren românesc, dar am presupune că -ilo în limbile slave şi -ilă în limba română ar avea un precedent comun în -el din limba greacă, propriu cuvintelor biblice, Gavrilă între români având terminaţia -ilă în conformitate cu legile fonetice acţionând asupra numelui propriu Gabriel, provenit pe cale cultă din limba greacă. Evident că din romanicul Quintillianus, atestat încă în Evul Mediu, după Ion Coja, -IlĂ, avatarurile unui sufix traco-dacic (via internet), românii pronunţă astăzi Vintilă, dar în acest caz nu putem vorbi despre un sufix -ilă, ci doar de o similitudine.
Mai interesant este patronimul germanic Wulfila, purtat de episcopul traducător al Bibliei în limba gotică, cuvânt adus în discuţie de Ion Coja (art. cit.), cărturarul român având convingerea că sufixul -ila provine de fondul traco-dacic, dar cu întrebarea limpede: „Cum poate ajunge acest sufix într-un nume gotic?”
Răspunsul e cât se poate de simplu despre o persoană cu numele Wulf (Lupu), care traduce Biblia şi îşi ornează patronimul cu un substantiv ebraic preluat din limba greacă sau latină, Ielohim, Dumnezeu, desprins din formula cu atâtea nume biblice, precum:- Dan, Daniel (din ebraicul daniyyçl, Dumnezeu m-a judecat), Daniil, Danilă, Danilo, Danuţ;
– Emanuel (cu descendenţa din Immanu’El – Cu noi este Dumnezeu), de unde o serie cu derivate Manea, Manole, Manolescu, Manuel, Manuiel, Manuilă, Manoilă, Manoilescu.
– Gabriel (din ebraicul biblic Gabri’ El (Dumnezeu a fost puternic), Gavriel, Gavril, Gavrilă. Havril, Gavrea, Gavrin, Havriş, Gabur, Gabrea;
– Michael (preluat, prin intermediar grec sau slav, din ebraicul (Mîha’El – Mî -cine + cha -ca +El, prescurtare de la Elohim, cu înţelesul „Cine este ca Dumnezeu”), Mihaiel, Mihailă, Mihalaşcu, Mihu, Mihul, Mihea, Mihoc, Mioc, Mihocea, Mihuţ, Huţ, Mihancea, Mihale;
– Samuiel (din ebraică ]aal (a cere) + ]emu (nume) + El, cu sensul „numele l-am cerut de la Dumnezeu”, de unde derivatele româneşti Samuil, Samuilă, Samoil, Samoilă, Sămăilă, Sămălia, Samul (Tatiana Petrache, Dicţionar enciclopedic de nume de botez, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998).
Ajutorul implorat de prof. dr. Ion Coja – „Supunem aşadar celor mai în măsură decât noi să verifice exactitatea faptelor invocate în sprijinul ipotezei că numele Wulfila reprezintă traducerea în gotică a unui nume traco-dacic terminat în -ila” (art. cit.) – i-l poate oferi chiar traducătorul got prin încreştinarea numelui său germanic Wulf, cu un augmentativ sacralizant Wulf+iel, Wulf+ie-la, Wulfila, conturând semnificaţia Lupul lui Dumnezeu sau, încă mai simplu, Lupul Dumnezeiesc. Căci cărturarul Wulfila. Ulfila, Ulfilas (vieţuitor între 311-383, Constantinopol), episcop al goţilor arieni din Mezia, traduce Noul Testament în limba goţilor şi fragmentele conservate ale acestei scrieri alcătuiesc „monumentul cel mai vechi al idiomelor germanice” (Lazăr Şăineanu, Dicţionarul universal al limbii române, ediţia a X-a, Scrisul Românesc, Craiova, 1945).
Aşadar, cel mai firav argument din ipoteza obârşiei valahe a familiei Woityla este chiar sufixul -yla, care se dovedeşte a fi substantivul ebraic Ielohim, hipocoristic Ilo, ajuns prin filieră greacă şi slavonă atât la poloni, ucraineni, ruşi, germani, francezi, spanioli, italieni, cât şi la românii din toată Europa. Dar cu un sufix nu se face primăvara într-un arbore genealogic.
Fapt ce ne obligă să citim acest arbore cu mare atenţie. (Va urma)
Comentarii