La despărţirea de DUMITRU TEODORESCU

Timpul ia unul câte unul…

În memoria nepieritoare pentru al nostru Dumitru Teodorescu

„Alergăm după lună/ cu tot soarele din noi/ cu toate furtunile dezlănţuite/ şi cele încă mocnind/ La ce bună alergarea/ dacă unii dintre noi pe drum vor trebui să moară/ Singura speranţă e să te/ împrieteneşti cu Lazăr/ şi să aştepţi să auzi/ pe numele tău/ cuvântul/ Lazăre, vino afară!” (Theodor Damian, poet, teolog)

Dumitru Teodorescu s-a născut în comuna Zvoriştea, judeţul Suceava, la 31 iulie 1950. Va moşteni de la mama sa abilitatea de a împărţi corect dreptatea între cei mici şi, în viaţă, va avea nevoie de această achiziţie pedagogică când va fi pus în rolul de părinte şi pentru copiii orfani. A învăţat de timpuriu frăţietatea, să împartă tot cu celălalt, dar şi să se aştearnă în lume de unul singur, conştiincios, atent.

A urmat cursurile şcolii primare şi gimnaziale la Buda-Zvoriştea, Hânţeşti şi Zvoriştea (1957-1965). Continuă studiile la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, secţia umanistă (1965-1969). Învaţă conştiincios la toate materiile, dar adâncirea în studiul limbii şi literaturii române, graţie „baghetei magice” a doamnei profesoare Iulia Leo Miza, îl motivează şi-i pregăteşte rostul. După o experienţă nereuşită de cucerire a Bucureştiului pentru a învăţa limba chineză în vederea unei cariere diplomatice, urmează cursurile Facultăţii de Filologie la Institutul Pedagogic din Suceava şi cele ale Universităţii din Bucureşti (1969-1972, respectiv, 1980-1983). Devine profesor de limba şi literatura română – limba şi literatura franceză, funcţionând doar douăzeci de zile la Şcoala Generală Hânţeşti, judeţul Suceava (1-20 septembrie 1972). Îl găsim apoi metodist la Casa de Cultură din Rădăuţi (1972-1976), unde a preluat Cenaclul Orăşenesc din care a făcut parte şi Matei Vişniec. În perioada 1976-1980 este activist UTC la Secţia Şcoli, Comitetul Judeţean UTC Suceava. Din 1980 devine ziarist, şef de secţie la ziarul „Zori noi” (până în 1989) şi, în continuare, la Crai nou, cu o evoluţie de la publicist-comentator la redactor-şef (1997), apoi director. Este membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina, al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, al Asociaţiei Presei Locale din România.

Activitatea publicistică începe prin colaborări la revista „Sinteze” a Liceului „Ştefan cel Mare”, apoi la revista „Studium” a Institutului Pedagogic din Suceava. Urmează colaborări la „Scânteia tineretului”, „Albina”, „Tribuna”, „Cronica”, „Pagini bucovinene”, „Bucovina literară”.

Ca ziarist profesionist, a scris mii de articole. A scris „cu decenţă”, cum spune el însuşi, şi despre „marile recolte la hectar” şi, ofensiv în epocă, despre „poluarea văilor râurilor Bucovinei”. A scris, mai ales, despre „oamenii Măriei Sale”, mari sau mici, cunoscuţi sau nu, din tipologia lui Constantin Colibaba, celebrul olar rădăuţean, reinventatorul ceramicii de Kuty, sau a oierilor Stulpicanilor, cu istoria lor, reînviere a dramei Nechifor – Vitoria Lipan (articol publicat în „Tribuna”, Cluj-Napoca). Dă o orientare vie ziarului pe care-l va conduce mulţi ani, unde viu înseamnă simplu, despre toate ale vieţii, dar clăditor, armonios. „Cel mai mult mi-a plăcut reportajul, dar un cotidian nu trăieşte numai din reportaj”. Împreună cu echipa sa, practică un jurnalism sincer, nemanipulator – potrivit vremurilor, ocolind faptul divers zgomotos şi subteran în favoarea marilor teme, atent la acurateţea limbii române, la mesajul cald sau uneori şfichiuitor, cum a învăţat de la ai săi şi, apoi, de la veneratul său profesor de limba şi literatura română.

Dumitru Teodorescu este o trainică fereastră deschisă spre orizontul bucovinean, aşa cum este acesta: magic, plin de sevă şi cu atâta substanţă axiologică a nepieire, chiar şi atunci când vremurile sunt tulburi şi frecvent împing spre abdicarea de la cele bune. Consecvent, încăpăţânat, cu stoicismul necesar victoriei, cinsteşte cum se cuvine familia, profesorii, şcoala, aceste teritorii de unde i-au venit mesajele cultivării neobosite a valorilor care clădesc şi nu a celor ce surpă. Ne spunea el toate acestea, simplu şi elocvent: „După 1990, dimensiunea formativă a presei a fost ignorată, ba de-a dreptul repudiată. Ea, presa, se afirma că ar trebui doar să informeze, indiferent de consecinţe. Un cotidian este într-adevăr oglinda realităţii. Atenţia cititorului poate fi captată şi de faptul pozitiv, nu numai de isprava unui hoţ sau a unui ucigaş”.

Prestigiul ziarului „Crai nou”, pe care Dumitru Teodorescu îl va conduce după 1997, s-a construit, ne mai spune el, în jurul „echilibrului, profesionalismului şi onestităţii, calităţi incontestabile. Încăpăţânarea cu care rămânem pe piaţă… se datorează şi dorinţei de a fi cu adevărat ziar local, adică nu doar acordând atenţie evenimentului, ci publicând condeie locale, cu propriile viziuni asupra realităţii sau cu interesante «călătorii» în istoria acestui frământat colţ de ţară”. Se adaugă, firesc, şi semnăturile românilor din jumătatea de Bucovină ocupată, fără accente naţionaliste, dar nici îndulcind adevărul atunci când fie este evocată istoria, fie sunt redate necazurile rudelor rămase dincolo. Şi, mai ales, continuă tradiţia remarcabilă a fostului ziar «Zori noi», care s-a construit din colaborarea cu scriitorii Bucovinei. Şi creaţia literară se bucură de atenţia publicaţiei, cele două pagini de Literatură-Artă din fiecare sâmbătă (în ultima perioadă, din fiecare zi de vineri – n.red.) constituindu-se într-o adevărată revistă literară a Bucovinei întregi”.

Acest mod de a înţelege şi practica jurnalismul venea şi din experienţa cunoaşterii aprofundate, odată cu reconstituirea, din ziarele vremii, a epocii şi a atmosferei în care a trăit şi creat bucovineanul Em. Grigorovitza. Dorinţa sa a fost ca ziarul să depăşească destinul de efemeridă, să devină, prin conţinutul şi calitatea scriiturii, un hrisov, un document de epocă relevant pentru viitorime.

Dumitru Teodorescu rămâne o personalitate a râvnei, a trudei şi a valorilor tradiţionale, simple, dar clăditoare: neintegrat în vâltorile zgomotului, ale vitezei fără sens din vremuri, grav în evaluări, încărcat de povara răspunderii faţă de bine, „dascăl ca manager”, fiind prezent chiar şi când lipseşte din anunţarea unei decizii; un bun creştin când creşte copiii orfani ai neamurilor; necăinător, necârtitor, adică brav contrar aparenţelor, cu o răbdare îndelung probată în faţa nu puţinelor încercări de viaţă. Se bucura să ştie că este tot mai bun, cum îi stă bine unui adevărat Om al Bucovinei, cel cu care el se măsura şi se întrecea îndârjit, de o viaţă.

În anul 2009, i se conferă Medalia de Aur a Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava „pentru practicarea unui jurnalism de calitate, onest şi echilibrat, pentru informarea corectă a comunităţii bucovinene, pentru promovarea învăţământului şi a culturii, pentru contribuţia meritorie în promovarea imaginii Universităţii sucevene”. De asemenea, i s-a înscris numele în „Cartea de onoare a valorilor bucovinene”, fiind posesor al diplomei acordate de Prefectura Judeţului Suceava.

Dumitru Teodorescu – om generos şi responsabil, mereu cu gândul la ce mai este de spus zi de zi întru viitorime – şi-a epuizat trăirea în vinerea Floriilor, anul greu 2020.

Să pleci la Domnul, dragă coleg, bucuros deplin că ţi-ai îndeplinit misiunea întrupării, aşa cum spuneai în adolescenţă că voiai să o faci! O spuneai cu un glas smerit, dar convingător pentru noi, căci venea dintr-un suflet pur şi bine îndrumat „de acasă”.

Să-ţi fie cerul senin şi alunecarea blândă!

Să ai parte de linişte, cum nu ai avut pe pământ.

Pentru toate faptele tale de bine, cununițe cu lauri aici, cununițe cu lauri în cer,

DOINA FLOREA, colega sa de bancă, împreună cu întreaga generaţie 1969 a Liceului Ştefan cel Mare Suceava

 

 

Vestea m-a cutremurat şi m-a îndurerat…

 Am început să scriu în cotidianul „Crai nou” în urmă cu 20 de ani. De atunci, ziarul reprezintă a doua mea familie. Nu vreau să spun cuvinte mari, să fiu patetic, dar domnul Teodorescu chiar ne-a fost un părinte. Am admirat întotdeauna arta şi ştiinţa de care a dat dovadă, îmbinând echilibrul, calmul, delicateţea şi, totodată, pragmatismul.

Domnul director a plecat la ceruri, dar, prin cele sădite în noi, prin spiritul său, va fi mereu prezent în Redacţie. La fel cum sunt şi colegii, care, din păcate, prin forţa implacabilului, s-au stins, prea devreme, înainte ca Universul să le ofere şansa de a-şi încorona menirea. Drum bun şi suflet liniştit în eternitate, domnule director! Dumnezeu să le dea odihna veşnică tuturor, acolo, printre aştri! V.I. ADOMNICĂI

 

 Rămas bun, şefu’ !

 „Măi, nu-i chiar aşa. Uite cum văd eu treaba… Dacă eşti şi tu de acord…” sunt cuvinte pe care le-am auzit de multe ori de la şefu’ atunci când îmi citea materialele înainte de a fi publicate. Se oprea de regulă la rândurile în care temperamentul meu de „tribun” gata să dezvăluie viciile societăţii mă făcea să iau în scris atitudini virulente, într-un limbaj cam neoaş. Nu-i plăcea asta directorului nostru, pentru că, spunea el, un ziarist nu trebuie să se repeadă a pune etichete, ci doar să relateze faptele, că trebuie să păstreze decenţa şi, atunci când e cazul, să se pună şi în pielea celui „înfierat”. „Măi, omul are copii… Păstrează linia, dar schimbă puţin tonul” îndemna el.

Într-adevăr, lui şefu’ îi păsa şi de familia celui criticat în presă şi a fost conştient întotdeauna că ocara publică aruncată de ziarişti nu se şterge cu vreun drept la replică.

Până să pricep asta, i-am reproşat că n-are curaj, că prea le „trage” moale în ziar şi drămăluieşte adjectivele pe care unii dintre subiecţii articolelor le meritau din plin. Din păcate, n-am mai apucat să ajungem la consens total pe tema asta, dar am învăţat multe de la Dumitru Teodorescu despre decenţă şi măsură, în scris, calităţi care pentru mine, ca ziarist, au rămas preţioase.

Dincolo de toate, şeful nostru a fost uman, ceea ce este poate cea mai mare calitate a unui lider. A fost uman în bucurie şi supărare, uman în reproşuri şi laude, uman şi când încasa, neputincios câteodată în a rezolva frustrările oamenilor din redacţie.

Mi-a fost drag şefu’ şi l-am respectat, şi sper ca el să fi simţit asta chiar dacă nu doar o dată ne-am contrat pe subiecte şi idei. Îmi doresc să fi simţit asta când îl strângeam în braţe de ziua lui sau la început de an şi-i uram, din toată inima, „Sănătate!”.

Şi dacă unele amintiri cu el se vor şterge în timp, una singură va rămâne de neuitat. Este replica lui Dumitru Teodorescu, directorul ziarului „Crai nou”, când, mazilită de la primul cotidian la care am lucrat acum vreo jumătate de viaţă, am deschis uşa biroului său ca să-i cer un loc de muncă. Doar a ridicat privirea, mi-a răspuns la salut şi mi-a spus: „Te aşteptam”. Mi-a tăiat inutilul discurs pe care îl pregătisem, mi-a strâns mâna şi m-a trimis în redacţie să-mi caut un loc. Un loc pe care mi l-a respectat în toţi anii care au urmat.

Rămas bun, şefu’! Îmi va fi dor să aud de la dumneata ce-am considerat a fi lauda supremă a scrisului meu: „Măi, ţi-a ieşit şi ăsta!!”.

Acum, doar odihneşte-te în pace! DANIELA BEALE

 

 

Am construit amintiri

 Este în biroul nostru, al meu şi al lui Cristi Vălianu, un scaun bătrân, unul din ăla vechi, rezistent, trecut prin ani mulţi, în redacţie cu mult înainte de 1989, care are pe spate un număr de inventar al ziarului „Zori noi”. E scaunul unde se aşează câte un vizitator şi se mai întinde la vorbă.

Pe scaunul ăla Dumitru Teodorescu (Mitică îi spuneam, pentru că cei peste treizeci de ani petrecuţi împreună în redacţie au făcut să ne adresăm familiar, fiindu-ne redacţia a doua familie) se aşeza, din când în când, mai des în ultimii ani şi, dacă ziarul în „construcţie” era în pauză din oarece motive, depănam amintiri.

Alea erau momente care n-aş mai fi vrut să se termine. Pentru că Mitică avea cu el poveştile ziaristului – în redacţia „Zori noi” din 1980 – plecat pe teren, zile la rând, cu păţanii de care îşi amintea cu plăcere şi la care cei ce ne aflam în încăpere făceam ochii mari.

Mai povestea din vremea când ziarul se culegea în zeţărie, de lungile servicii de noapte ale responsabilului de număr care fusese de nenumărate ori, când spaima de a nu greşi un cuvânt, de a nu scăpa o virgulă era uneori copleşitoare.

Ori evoca momente peste care ziarul, martor şi cronicar al evenimentelor din ‘89, reuşise să treacă cu bine.

Profesionişti ai condeiului, nume foarte cunoscute la vremea lor în urbe, personalităţi din lumea literară ale căror nume se regăseau pe multe dintre cărţile din biroul său, pictori, toţi cu bunele şi mai puţin bunele lor, întâmplări hazlii sau momente grele din viaţa redacţiei populau amintirile sale. Îi sorbeam cuvintele.

Îmi este imposibil să mă gândesc cum va arăta redacţia fără el. Îl ştiu acolo, în biroul lui de director, de şef de ziar, de profesionist, de om care a primit medalia de aur a Senatului Universităţii „Ştefan cel Mare” din Suceava „pentru practicarea unui jurnalism de calitate, onest şi echilibrat. Pentru informarea corectă a comunităţii bucovinene”. Ăla era locul unde era, pentru noi toţi, „şefu’ “. Spre ocupantul acelui birou, care a ştiut, numai el ştie cu ce preţ, cum să ţină ziarul „Crai nou” pe teritoriul echilibrului şi al adevărului, îndrept respect.

Spre ocupantului scaunului contemporan cu „Zori noi” din biroul nostru, cel alături de care am construit şi am depănat amintiri, dragostea şi recunoştinţa pentru ceea ce a făcut pentru mine, căci multe a făcut. Mirela Butnariu

 

 

Mulţumesc, DOMNULE !

 Am fost pregătit de EL pentru toate. Aproape pentru toate în meseria asta de jurnalist.

M-a învăţat că odată intrat în presă nu voi mai avea prieteni. Nu aşa cum sunt ei stabiliţi pe cale naturală. Şi avea să aibă dreptate.

M-a învăţat că nu contează întotdeauna dreptatea. Ci mai degrabă adevărul. Şi culmea a fost să învăţ tot de la EL că nu întotdeauna când spui adevărul faci şi dreptate!

Mi-a explicat că poate una dintre cele mai importante calităţi ale unui ziarist este să asculte. Şi avea tot timpul din lume să stea de vorbă cu oamenii şi să le împartă poveştile. Lucrul acesta mă enerva de multe ori şi mi se părea pierdere de vreme. Dar am văzut oameni care veneau la EL doar pentru a sta de vorbă. Plecau din redacţie cu sentimentul că şi-au găsit răspunsul.

Mi-a demonstrat că un reportaj bine scris poate face minuni într-o comunitate, dar tot EL mi-a demonstrat că o ştire de 10 rânduri poate schimba destine! Şi în ce manieră…

Mi-a arătat că există diferenţe majore între a fi şef şi a conduce o echipă. A avut tot timpul de partea lui oamenii şi ce e mai bun din ei. Şi chiar dacă unii l-au ironizat la începutul carierei lor de ziarişti, au ajuns să lucreze cu EL. Mulţi ani!

Mi-a fost alături atunci când am ales vinul pentru nuntă. Şi nu trebuie să mai menţionez ce important e să ai un vin bun pe masă!

M-a învăţat tot ce putea şi m-a lăsat chiar „să mă joc” de-a managerul ziarului CRAI NOU. O perioadă scurtă, pentru că ziarul CRAI NOU nu putea fi condus atunci decât de DUMITRU TEODORESCU.

NU mi-a spus însă ce ar trebuie să scriu despre EL după ce nu va mai fi! Şi recunosc că nu ştiu!

Stau şi mă uit la textul scris până acum şi îmi dau seama cât de searbăd este. Dar nu ştiu ce pot scrie despre cineva care mi-a fost alături, la concurenţă cu tatăl meu!

Cert rămâne un lucru, pentru mine Dumitru Teodorescu va rămâne în suflet!

Drum lin, DOMNULE, şi să ne veghezi de SUS!

MIHAI CHIRA

 

 

Om bun

 Un om bun s-a îndreptat spre ceruri, este vorba despre directorul cotidianului „Crai nou”, al cărui angajat sunt, domnul Dumitru Teodorescu. Când am văzut acum 12 ani zâmbetul jovial de pe faţa domnului Teodorescu, am ştiut că este un om cu suflet bun. Sunt convins că toată lumea îşi doreşte un şef înţelegător, tolerant şi empatic, aşa a fost Dumitru Teodorescu.

A fost o onoare pentru mine să-l cunosc, am doar amintiri frumoase cu dumnealui şi îmi pare nespus de rău că nu voi mai putea să-l văd.

Îmi va lipsi strângerea lui de mână caldă şi fermă şi discursurile lui inegalabile prilejuite de zilele de naştere ale colegilor mei. Se spune că lumea nu va mai fi la fel după pandemia de coronavirus; nici ziarul „Crai nou” nu va mai fi acelaşi fără domnul Dumitru Teodorescu.

Drum lin printre stele, om bun!

 ADI PÎRGARU

 

 

Drum bun şefu’ spre o altă lume…

 Mi-aş fi dorit ca acest articol să fie diferit…, despre un cenaclu CIL, despre o poveste de istorie altfel…

Când am aflat că bunul domn Teodorescu, directorul cotidianului „Crai nou”, a trecut în lumea celor drepţi, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit…, a trebuit să schimb ce-mi propusesem. Pentru mine a fost ca un tată, ne-am respectat reciproc, iar din octombrie 2017 am devenit şi colegi de redacţie. Fiind foarte tânăr, i-am stat mereu în preajmă ca să învăţ puţin din tainele mediei. Mi-a fost mentor şi mie, şi multora. Drum lin, şefu’. Într-o bun zi ne vom vedea dincolo… Într-o lume altfel, mult diferită…

O amintire cu şefu’…, dintre multele care au fost…

Obişnuiesc de ani buni să urmăresc documentare de astronomie şi să citesc noutăţi în domeniu: ce planete au mai fost descoperite, cum funcţionează Universul, cum se ciocnesc galaxiile etc., etc. E o poveste mai lungă despre această „patimă” intergalactică…

După tură, într-o duminică friguroasă de noiembrie a Anului Centenar, stând la o vorbă, îi spun: Vedeţi, dl director, în câteva miliarde de ani, dacă vom trăi sănătoşi… (visam la cele spuse de astrofizicieni), vom vedea cum galaxia noastră Calea Lactee va fuziona cu Andromeda şi va fi o altă galaxie… Milkomeda…. Şefu’, zâmbind: de unde eşti tu sigur că vom trăi până atunci…? I-am zis: E un model matematic, dar lumea de dincolo există…

Indiferent de context nu-l contraziceam, nu-i răspundeam, nu-i bombăneam. Dumnezeu să-l aşeze acolo Sus, în lumea celor drepţi!

ADRIAN POPOVICI

 

 

…A ştiut să treacă muntele

 Dumitru Teodorescu mi-a fost şef timp de 7 ani la „Crai nou”. A fost un om înţelegător, răbdător, empatic, implicat, tolerant. A fost un model pentru mine, un om minunat, care a ştiut să treacă muntele, împreună cu toată echipa sa, ca să menţină pe piaţă un ziar care a făcut istorie.

M-a apreciat şi l-am apreciat. Mi-a dat curaj şi încredere că pot să fiu un jurnalist bun.

În aceste clipe incredibil de grele pentru familia sa şi pentru toţi cei care l-au cunoscut şi l-au apreciat, am să spun doar atât: Dumnezeu să-l odihnească în pace! Suceava a pierdut un gazetar valoros, echidistant, un om de cultură.

Condoleanţe sincere familiei îndoliate!

OANA ŞLEMCO

 

 

Îi voi păstra o mare recunoştinţă

 Într-o zi fatidică de 10 aprilie domnul director Dumitru Teodorescu a plecat în lumea umbrelor, lăsând în sufletele noastre un gol imens şi un dor infinit. Privesc cu tristeţe în biroul lui, de parcă aş mai vrea să-l văd măcar pentru o ultimă dată pe şefu’, aşa cum îl ştiam, la birou, dând telefoane, corectând texte, dar nu îl revăd decât în amintire. În realitate, locul este pustiu. Un val de tristeţe mă cuprinde dar încerc să îmi reţin lacrimile pentru mai târziu… Dl Dumitru Teodorescu a fost mai mult decât un şef pentru noi, a fost tatăl nostru, al tuturor celor care lucrăm la „Crai nou”. Întotdeauna a avut o vorbă bună pentru fiecare dintre noi, ne-a susţinut, ne-a fost un mentor deosebit şi un prieten de nădejde. O să mi-l amintesc mereu ca pe un om blând, generos şi cu un zâmbet jovial, care şi-a păstrat pofta de viaţă în ciuda durerilor pe care i le pricinuia starea de sănătate, un om de cultură de un rafinament aparte, care nu s-a dat niciodată bătut în faţa greutăţilor… Datorită lui am cunoscut oameni frumoşi şi buni, prieteni adevăraţi, am un loc de muncă la care îmi face plăcere să vin, terapia mea sufletească, aşa cum îmi place să o numesc. Domnul Teodorescu m-a învăţat ce înseamnă tot ceea ce ţine de media, mi-a dat mereu sfaturi de mare folos şi m-a încurajat întotdeauna, exact cum face un tată. Îi voi păstra etern în suflet o mare recunoştinţă şi îi voi preţui întotdeauna amintirea. Drum lin spre lumina veşnică, domnule director! Nu te vom uita niciodată! Condoleanţe familiei îndurerate şi tuturor celor care l-au apreciat pe dl Dumitru Teodorescu.

LAVINIA ŢĂRANU

 

 

„Nu la trecut, ci la prezentul continuu”

Suceava a avut şi are încă mulţi oameni aleşi, înzestraţi cu felurite daruri, aşa cum a fost şi Dumitru Teodorescu.

Mare iubitor al Bisericii, a fost un scriitor atent, aidoma unui slujitor vrednic, cinstind rânduiala lui Dumnezeu şi preţuind pe semeni cu rară cinstire.

Avea o privire clară asupra vieţii şi a evenimentelor contemporane. Mai presus de acestea, cred că, în chip special, a avut la inimă ziarul Crai nou şi întregul ţinut al Sucevei.

Se cuvine a ne aduce aminte de Dumitru Teodorescu nu la trecut, ci la prezentul continuu.

După cuvintele poetului, el nu e mort, e numai dus, trăieşte-n în veci!

 

Cu aducere aminte,

Timotei Prahoveanul,

Episcop Vicar

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Pacat de oamenii buni care ne parasesc prea devreme! Dumnezeu sa l odihneasca in pace!

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: