Sărbătoare cu Sagrada Familia

Mi-am dorit să o văd de când am aflat de existenţa sa şi am admirat-o ani în şir în ilustrate, în pagini de album, în cărţi consacrate Barcelonei şi lui Antoni Gaudí, dar când am ieşit din staţia de metrou, toate imaginile ei au sfârşit într-un scrâşnet de tramvai lovind mortal în carne vie. Privită, privindu-te, Sagrada Familia era altceva. Nu altfel, nicio fotografie nu minţise, dar irealitatea ei puternic împlântată în pământul catalan avea efectul absorbant al unei tornade. Erai pe asfalt şi în cer deopotrivă, minte incapabilă încă să accepte, pe de o parte, şi firmament revoltat de puţinătatea aştrilor cu care încerca disperat să-i cuprindă splendoarea, pe de alta. Apoi, încetul cu încetul deveneai călătorul modest, smerit în faţa frumuseţii sale celeste, respectat de creator şi în viaţa sa de dincolo de viaţă. Deoarece Gaudí contase, conta şi pe tine să-i continui construcţia şi existenţa: „Este o operă care stă în mâinile lui Dumnezeu şi atârnă de voinţa oamenilor”. Şi, într-adevăr, într-o măsură însemnată, lucrările sunt finanţate, pe lângă donaţii, de banii plătiţi pe biletul de intrare de către milioanele, neîncetatele sale milioane de vizitatori.

La Barcelona într-o aventură de familie, trei generaţii împreună, cel mai tânăr reprezentant al acesteia de zece ori mai mic decât cel mai în vârstă, am procedat ca în cărţile adolescenţei, încercând o apropiere treptată de nemaivăzutul, de neînchipuitul Sfintei Familii, Sagrada Familia. Întâi, pentru cei mici, Mara-Veronica de nouă ani, şi Leonid-Constantin de şapte, povestea de Crăciun, cu naşterea Pruncului, vegheat de Maică, Maria, şi de soţul ei, Iosif. Apoi, simţământul unei construcţii omeneşti, văzută pe una din ferăstruicile-hublou ale monumentului lui Columb şi din lunecuşul aerian al telecabinei spre Montjuic. Iar cu Dalia-Nicol în pragul majoratului, o întâlnire specială cu Gaudí, la Muzeul Figurilor de Ceară, într-o scenă de studiu şi dezbatere, împreună cu mari ingineri, inventatori, Buigas, La Cíerva, Monturiol, în stânga marelui său prieten, Eusebi Güell. Păr alb, bogat, barbă albă, îngrijită, profil nobil, costum negru, cămaşă albă, cravată cu roşu, arhitectul genial Gaudí este într-un alt timp decât cel dinaintea morţii, când, aspectul, hainele de salahor l-au dus, nerecunoscut de nimeni, într-un spital public, între cei sărmani, timp diferit şi de cel când i s-a încredinţat proiectul bisericii, cu doi ani înainte de vârsta răstignirii şi învierii Mântuitorului.

Această vârstă se află în pătratul magic de pe faţada Pătimirii: pe orizontală, diagonală, pe verticală şi în oricare unghi, suma cifrelor sale este invariabil 33. Pătratul este aşezat lângă sculptura memorabilă a Sărutului Morţii, Iuda îmbrăţişându-l pe Iisus, zguduitoare ca toate sculpturile Pătimirii, cele mai acroşante pentru sensibilitatea noastră modernă. Autorul lor, artistul catalan Subirachs, născut după moartea lui Gaudí, i-a intuit perfect viziunea: un topor apocaliptic a smuls pietrei chipurile şi siluetele, în contrast cu armonia dantelată a faţadei Naşterii. Răvăşitoare, scena care evocă flagelarea, cu Mântuitorul legat de coloană, numai încordare şi durere. Şi profund tulburătoare Golgota, cu Fiul Omului aproape strivit de crucea pe care o poartă în spate, în vârful căreia Veronica fără chip îi arată chipul întipărit de sudoare şi sânge pe pânza sa nemuritoare. Ca să ajungem aici, am luat-o spre stânga, pe Carrer de Provença, pe trotuarul cu magazine unul lângă altul, „Artesanies”, „Regals”, „Records”, „Lliebres d´Arts”, pentru care avem un ochi, ceilalţi o mie urmărind Sagrada, la cei mici raportul fiind invers, băiatul este atras de „Originals FC Barcelona”, iar fetiţa se opreşte să mângâie fiecare câine ce ne apare în cale, stârnind duioşia stăpânilor care îi plimbă în lesă. Cerul se întunecă, firul de vânt de mai devreme îşi amplifică puterea, din rucsac ies pelerinele cu care am plecat la drum, le tragem pe noi şi traversăm ca să ajungem pe Carrer de Marina chiar în faţa Pătimirii. Totul este aspru, colţuros şi grandios deopotrivă. Privim cu atenţia adusă la marginea lacrimii, încercând să vedem fiecare grup statuar, să-l găsim în Noul Testament – nu visa Gaudí să facă din catedrala sa o biblie în piatră? -, copiii se lipesc lângă noi, să nu fie desprinşi de pământ de forţa curenţilor de aer în continuă creştere, răstignit, Iisus are o ultimă zvâcnire pe cruce deasupra noastră şi a lumii. Cu braţele înălţate pare o pasăre gata să-şi ia zborul. Apoi ploaia cade nemilos, mortarul lichid al cerului se prăbuşeşte peste noi, înotăm fără respiraţie, durează un veac până să terminăm înconjurul Sagradei şi să fim absorbiţi de respiraţia turiştilor care ticsesc micuţul local din apropiere. De la etaj ne uităm pe fereastră, sute de oameni stau în ploaia torenţială, aşteptând să intre în biserică. Ne uităm cu jind în ciuda furtunii care încearcă să-i dizloce, noi mai avem cinci zile până sâmbătă, ora 19,00 când vom putea să o vizităm în interior, în Barcelona biletele se vând cu săptămâni şi luni înainte.

Ne-am îndrăgostit de platani, somptuoşi, mulţi – tineri deşi mai bătrâni decât noi şi tot aşa şi când nepoţii vor avea anii bunicii – ne însoţesc gânditori cu privirile înstelate ale frunzelor lor verzi pe Las Ramblas, pe chei, pe aleile parcurilor, inclusiv ale celui zoologic, în tablourile lui Picasso din perioada petrecută aici, pretutindeni. Cu „temperament de lumină”, cum scrie în manualele de botanică, platanii sunt numai lumină în interiorul bisericii, unde, coloane ale acesteia, alcătuiesc o nesfârşită pădure celestă, mai înaltă decât oriunde pe pământ. Au coroanele constelaţii strălucitoare pe boltă, foşnind rugăciuni. Din afară sau cel puţin de la distanţa de la care i-am dat ocolul, locaşul părea fără ferestre: aici, înăuntru, este numai ferestre-vitralii prin care ziua pătrunde blând aşezându-se ca o poleială multicoloră pe orgă şi pe podoabele sculpturale ale pădurii, susţinută permanent de lămpi suspendate, o adevărată simfonie de cristal. Mai târziu, în noapte, aveam să mi-l închipui pe Antoni Gaudí dirijând concertul de la Font Magica, al orchestrei fântânilor din piaţa Muzeului de Artă al Cataloniei, cu apa dansând în culori în ritmul muzicii, urmărit de o mulţime imensă, cu sugari şi copii în braţe, în cărucioare, de mână şi pe umerii taţilor, incapabilă atunci, ca şi acum, să găsesc un echivalent în cuvinte pentru vraja al cărei turbion m-a absorbit în inegalabila creaţie a celui care a fost numit chiar Arhitectul lui Dumnezeu. Când i-am păşit pragul, ne-am propus să încercăm să o străbatem de la un capăt la altul, dar noţiunea de capăt s-a dovedit imediat mişcătoare, eram şapte şi fiecare se simţea atras în altă parte, chemat de o altă minune, până ce tensiunea splendorii devenind aproape insuportabilă, Dalia-Nicol s-a aşezat să urmărească pe un ecran, împreună cu alţi adolescenţi la fel de practici şi de interesaţi, istoria Sagradei Familia, cei mici au început să se joace, se aflau doar într-o pădure fermecată, nu?, părinţii lor, să prindă în telefoane detalii pe care să le revadă şi la care să mediteze la descărcarea în computer, Niadi şi cu mine preferând o stare de încremenire, asemenea aviatorilor când trec pe pilot automat, lăsând în funcţiune doar ochii şi, fiindcă ne aflam într-o biserică, poate şi sufletul.

Când am ieşit, aveam paloarea scufundătorilor în căutare de perle care înhăţaseră cu mult prea puţin din comoara aflată în adâncuri şi care au stat o secundă prea mult în apele oceanului. Nu şi copiii, pentru ei ziua acestui simţământ va veni cândva în viitor, deocamdată când mă gândesc la călătoria lor prin Sagrada Familia îi văd fericiţi şi obosiţi lângă una ori alta dintre broaştele ţestoase pe carapacea cărora, mai puternică decât timpul, i se înalţă coloanele.

Neaşteptat, paşii ne duc nu spre staţia de metrou, ci spre încântătoarea clădire a şcolii construite de Gaudí pentru elevii din familiile constructorilor şi din cartier. Clasa în care intrăm seamănă cu aceea pe care am avut-o la vârsta abecedarului în Vama, iar secolul care o desparte de cea de azi, a nepoţilor, cu destule schimbări, a păstrat ceva esenţial impregnat în aerul ei: păşesc cu respect, nu le trece prin minte să şteargă de pe tablă cuvintele lui Antoni Gaudí scrise cu cretă în catalană. Se aşază într-o bancă, privesc tăcuţi, sunt gata să asculte, să întrebe, să înţeleagă, să înveţe. Construcţia Templului Ispăşitor al Sfintei Familii a început în 1882 şi m-a emoţionat întotdeauna gândul că ideea lui i-a aparţinut unui librar, unui om trăind printre cărţi, aşa cum mă emoţionează perseverenţa cu care Gaudí a adus natura în biserică. Pentru micuţii noştri şcolari, buburuzele şi melcii pe care nu s-au mai săturat să-i mângâie cu privirea la intrarea în Sagrada Familia vor fi mai prezenţi în tradiţionala compunere despre cum şi-au petrecut vacanţa decât semnificaţia celor 18 turnuri pe care le va număra în final, glorificându-i pe apostoli, pe evanghelişti, pe Fecioara Maria şi pe Iisus, în viziunea lui Gaudí cu mielul, simbolul Mântuitorului, în vârf, turn a cărui cruce o va face cea mai înaltă biserică din Europa, dar totuşi mai puţin înaltă decât cel mai înalt deal al Barcelonei, deoarece, spirit profund religios, Arhitectul lui Dumnezeu a considerat că lucrarea sa nu trebuie să o întreacă pe a Celui de Sus. Şi desigur nu vor pomeni, pentru că nu li l-am arătat, de mormântul simplu, sobru din cripta bisericii, acolo unde, condus pe ultimul drum, omagiat de o mulţime care a inundat străzile Barcelonei, Gaudí îşi doarme somnul de veci. Dar poate, îndemnaţi de amintirile de acum, însă cu alte curiozităţi şi altă înţelegere, vor fi prezenţi aici şi în 2026, la sărbătorirea unui veac de la stingerea sa din viaţă, când poate va fi terminată şi Sagrada Familia, deşi, în cele peste patru decenii de viaţă pe care i le-a închinat, Gaudí, atât de doritor de perfecţiune şi la nivelul amănuntului şi la cel al ansamblului, le-a reamintit nu o dată, surâzând, contemporanilor nerăbdători: „Clientul meu nu se grăbeşte. Dumnezeu are tot timpul din lume!”

Aşteptăm să răsară soarele. Aşteptăm să înceapă Crăciunul. Pe pământ catalan, cu un arhitect care şi-a asumat întotdeauna cu mândrie condiţia sa de catalan, Sagrada Familia este o valoare a Cataloniei şi deopotrivă valoare a patrimoniului umanităţii ocrotit de UNESCO. Pe uşile sale sunt gravate versete din biblie în diferite limbi. La miazănoapte, scris în nenumărate graiuri, „Tatăl Nostru” este dăltuit şi în limba română. Suntem mai mulţi din toate părţile pământului decât poate cuprinde piaţa care poartă numele lui Antoni Gaudí, cum au fost şi barcelonezii la blânda sa aşezare sub marmura încălzită de candelele care nu se sting niciodată. Suntem creştini, ortodocşi, catolici, protestanţi şi de atâtea alte credinţe, agnostici, atei. În linişte desăvârşită, aşteptăm să răsară soarele, înainte ca zgomotul macaralelor, plantate aproape peste tot, dar mai ales spre miazăzi şi spre mare, acolo unde ţesătura schelelor ascunde lucrul la faţada Slavei, să ne destrame tăcerea.

Un cor uriaş numără în gând, trei, doi, unu, şi ochii noştri care au privit-o de atâtea ori în aceste zile de sfârşit de august încep să o vadă. Buna Vestire, Încoronarea Fecioarei Maria şi, mai aproape de noi, Naşterea Domnului, cu Adorarea Magilor în stânga şi Adorarea Păstorilor în dreapta. Privită cu bunătate de Iosif, Maria îl scaldă pe Pruncul Sfânt. Dedesubt, sub poarta credinţei, iubirii şi speranţei, buburuzele îşi desfac aripile, melcii îşi înalţă corniţele, brotăceii sar într-o parte şi alta, la baza coloanelor, broaştele ţestoase deschid ochi bătrâni şi înţelepţi. Îngeri înalţă trâmbiţele anunţând Vestea cea Mare. Alţii ţin pocalele Euharistiei şi împreună cu un pelican, făptura jertfei de sine, susţin Pomul Vieţii, cu o cruce roşie în creştet cu literele numelui lui Hristos şi cu pasărea Duhului Sfânt. Pomul Vieţii este un chiparos de un verde ca al pădurilor de brad de acasă. Porumbei de zăpadă i se aprind în ramuri. Soarele înteţeşte lumina Naşterii, care se răsfrânge pe chipurile noastre.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: