Vitrina editorială

DESPRE „ISPITELE EMINESCOLOGIEI”

Rod al unui „ataşament vechi şi constant”, recenta carte a dlui Doru Scărlătescu*) consacrată „ispitelor eminescologiei” („un eseu”, cum binevoitor ne previne), adună – convergent – articole risipite, cu deosebire, în presa ieşeană, „slovenind” cu mare atenţie toţi contributorii. Încât, vidând bibliografia, punându-se „la adăpost” prin luxuriantul aparat critic, cercetat („poate excesiv”, zice şăgalnic), făcând haz de propriile-i „defecţiuni”, rezultă un impresionant demers analitic, scris agreabil, citit cu mare folos intelectual, având drept obiectiv „devierile din receptarea de ultimă oră a textului eminescian, mai ales cel explicit sau implicit ştiinţific” (p. 5). Aşadar, lămurind din start, prin acest decupaj, intenţiile investigatorii, autorul purcede la drum, invitându-ne să parcurgem biografia ideii de eminescologie, începând – fireşte – cu „etapa inaugurală”. Închegarea ei ca ştiinţă a fost „zbuciumată”, deşi catastiful eminescologilor (mulţi de ocazie, vădind un amatorism emfatic) e bogat, iar eminescologiada, ca să preluăm termenul lui Şerban Cioculescu, mereu în ofensivă, confirmă acel „morb” denunţat de G. Călinescu, roiul muşiţelor aterizând „pe suprafaţa problemelor eminesciene”. De fapt, subliniază Doru Scărlătescu, divinul critic a fost „fără voie, ctitorul noii discipline” (p. 26), fiecare critic având obligaţia de a trece acest doctorat scriitoricesc.

În posteritatea imediată, Eminescu era, să recunoaştem, un nume vag. O minoritate doar (lumea scriitoricească, amatorii de artă, femeile cu educaţie literară) îmbrăţişaseră cultul eminescian. Necunoscut marelui public, raţiona „ardeleneşte”, în 1892, sub „beneficiul anonimatului”, canonicul greco-catolic Grama (invocând şi „morbul mental”), Eminescu purta fraudulos „coroana de geniu”: ori generaţia sa nu l-a priceput şi, în acest caz, recunoaşterea ar veni abia după stingerea ei, ori poetul (a cărui faimă fusese potenţată de calvarul bolii, chetele publice şi moartea sacrificială) nu era un geniu. Din fericire, Grama, incriminând „lăţirea cultului”, taxat drept „oaia neagră a eminescologiei”, cum zice dl. Scărlătescu (p. 44), s-a înşelat. Iar literatura noastră, cu atâtea defazări, salturi, supralicitări şi, evident, sincronizări în regimul urgenţelor e definită încă de „învechitul” canon călinescian. Suspectată de megalomanie identitară, impunând şi vehiculând etichete hiperbolizate, clişee de uz didactic etc., această hartă canonică suportă asaltul deconstructiviştilor, lansând exerciţii de demistificare, implicit de relativizare. Febra deconstrucţiilor identitare vizează – în numele necesarelor primeniri critice – dislocarea canonului, lansând pe piaţă „teribilisme”. Într-adevăr, periodic, discuţiile despre canon „revin la suprafaţă”, sugerând reconfirmarea sau, dimpotrivă, „abdicarea” lui. Mizând pe o inevitabilă „revoluţie” a canonului, N. Manolescu nu uita să precizeze că, totuşi, nu economia de piaţă guvernează canonul, ci spiritul critic. Eminescu, devenit simbol identitar, reprezintă, neîndoielnic, o ţintă „privilegiată” în această cruciadă.

Să observăm că sforţările de deconstruire a mitului eminescian sunt însoţite, paradoxal, de fortificarea câtorva prejudecăţi. Invitaţia de a-l lăsa „să doarmă în pace” (instaurând o tăcere igienică) menajează, de fapt, dezinteresul armatei de internauţi; „somnul” eminescian ar fi, chipurile, preferabil indecentului patriotism al criticului (oricare ar fi acela), doritor a apăra valorile. Dar dacă reevaluarea operei, prin noi lecturi, stârneşte, totuşi, încurajări (deşi câştigurile exegetice, zgâlţâind tiparele perceptive, sunt minore), tentativele de rectificare a biografiei, plonjând în context, scotocind meandrele epocii sunt prompt socotite „elucubraţii”. Ceea ce pare a deranja azi este tocmai centralitatea lui Eminescu. Detronarea Poetului, cândva „poet al poporului” (cf. G. Călinescu), presupune aflarea unui înlocuitor (el a şi fost găsit: Mircea Cărtărescu, în optica lui N. Manolescu) şi, implicit, „transbordarea centrului canonic”, cum sesizase Theodor Codreanu. Până şi eminescologia, o ştiinţă „fantomatică”, lipsită de instituţiile aferente, observa N. Georgescu, ar fi tot „o formă fără fond”; devoţii ei se bat pe cont propriu şi contestaţiile se înmulţesc, chiar dacă, în alte părţi, nume ilustre au întemeiat ştiinţe eponime. Eminescu n-ar avea dreptul? Iar un Dicţionar academic n-ar putea reţine eminescologia (deşi „o ştiinţă a individualului”) ca disciplină respectabilă? Însuşi Doru Scărlătescu recunoştea că eminescologia, deseori „pe butuci” (p. 399), are „o existenţă destul de zbuciumată” (p. 7), denunţând ironic filosofia punctuaţionistă a editologului Nicolae Georgescu, ilustrând „eminescologia meschină” (p. 211). Se vede bine, impulsul pamfletar îi mai joacă feste autorului.

Dar „lăţirea cultului”, observă Doru Scărlătescu, invocând vlahuţianul „curent Eminescu”, are şi cauze extraliterare; iar bietul Grama, prevestit oarecum de Gherea şi I. Nădejde, ultimul văzând în Eminescu un „pesimist moleşit”, are parte, acum, de „un recurs în anulare”, patronat de criticul ieşean. Care, cercetând etapizat devenirea eminescologiei, punctează trei momente majore (p. 29): sentimentul geografic impus tutelar de Călinescu, sentimentul geologic după „schisma” lui Negoiţescu cu „neptunicile”, şi, în fine, cel galactic, al „nemarginilor de gândire”, propus de Noica. Pentru a ajunge la „generaţia Trans”, formulând rezerve şi vestejind, prin statistică lexicală, excesele, lămurind, pe urmele lui Al. Dobrescu, condiţia de detractor ori denunţând „monologismul colectiv” al grupului sectar (p. 57), furia tinerilor iconoclaşti sau entuziasmul criptologilor de azi (Ilie Torsan, Dan Toma Dulciu). Dacă, neîndoielnic, Eminescu merită a fi numit un „geniu enciclopedic” (cf. M. Zamfir), a-i pune în cârcă toate anticipările (protocronismele), înghesuite sub un „patrafir de imagini” (p. 92), provoacă sarcasmul autorului, blamând encomionul neîmblânzit („cel mai”) sau dezmăţul jurnalistic, al „tovărăşiei de idei”, adunând interpretări excedentare, în vecinătatea „bizareriilor diletantiste” pe care, cândva, le incrimina G. Călinescu. Doru Scărlătescu cere prudenţă şi ia distanţă faţă de teoriile fantasmagorice, puse în circulaţie de „armada” eminescologilor improvizaţi, cu obsesii scientiste. Cum ar fi, bunăoară, devierile de receptare ale celor care, ignorând imanentismul textual, înfruptându-se din „caietele fiziografice”, „aterizează forţat în eminescologie” (p. 285), lansând aberaţii. Categoric, Eminescu nu a fost „mare om de ştiinţă”, nu a avut „bosă ştiinţifică” (cum se întreba Şerban Cioculescu). Dar curiozitatea sa intelectuală, intuiţiile surprinzătoare, „materialul sideral” (cf. Al. Dima) au hrănit o poezie de inspiraţie cosmică, provocând – pe suportul relaţiei parentale poezie / ştiinţă – exagerări „fiziciste”, vizând, pe latura receptării, precursoriate hilare (cazul Einstein) sau idei halucinante: dacopatie, primul cosmonaut (dr. Virgil Ene), misiune christică (Şt. Dumitrescu), canonizare (Constantin Barbu). Această „bufonadă”, sancţionată prompt, cu şirul de derapaje al „supralicitatorilor”, născând cărţi „fantasmagorice”, „năstruşnice”, uită că textul presupune hermeneutica, cum avertiza Marin Mincu, nicidecum invers.

Nu scapă nici N. Georgescu, fidel – ca editolog – voinţei auctoriale, certat pentru tonul apodictic şi lamentaţiile sale privind centrofobia, refugiat fiind în „mediul ocrotitor al marginii” (p. 399). Doru Scărlătescu lămureşte şi „tentaţia christologică”, amănunţită într-un volum mai vechi (Eminescu şi religia, Editura Timpul, 2000), preluând verdictul lui Valeriu Anania: „Eminescu e departe de a fi un poet religios”. După cum, admirând orizontul cultural al „pozitivistului” George Popa şi, bineînţeles, angajamentul său afectiv, nu ezită a se distanţa (catifelat) de „retorica superlativelor” sau faţă de transdisciplinaritatea eminesciană (avant la lettre, cum ne asigură Theodor Codreanu), deşi poetul „gândea în dublu referenţial” („antitezele sunt viaţa”, ca enunţ central al filosofiei sale, ne reaminteşte hermeneutul huşean). În fine, atacă şi episodul confuz al doctoratului berlinez, alergând – după îndemnul călinescian – „la documente”. „Odyseia” prusaco-galiţiană din 1874, văzută ca o „călătorie arheologică”, e reconstituită migălos, îndepărtând definitiv acel destin profesoral la care, făcând presiuni, nădăjduia Titu Maiorescu. Sau „episodul luminos” (p. 370), ca traducător al lui Eudoxiu Hurmuzachi, privind în adâncul Istoriei. Rămâne, însă, regretul că navigând „prin marea de sargase a eminescologiei de obsesie scientistă” (p. 213), Doru Scărlătescu evită a se pronunţa asupra asaltului demitizanţilor. Fiindcă, până la urmă, ceea ce ştim azi este ceea ce au făcut alţii din Eminescu: tratat festivist, cu admiraţie protocolară, mortificat prin obligativitate şcolară, mustrat, trecut prin demascări, revizuiri, penalizări etc., supus ironiilor şi corecţiilor sau, dimpotrivă, îngropat sub stratul gros al aberaţiilor pioase. Fiindcă, negreşit, „caracuda publicistică” se înfruptă cu astfel de enormităţi, exagerând în ambele sensuri. Un Eminescu confiscat, clişeizat, desfigurat, împovărat prin cumul etichetologic (profetism, titanism, ecumenism, teleportare ş.a.) şi, mai ales, necitit, sfârşeşte prin a fi înstrăinat de sine. Acesta e marele pericol al despărţirii de Eminescu. În locul unui Eminescu viu, avertiza Solomon Marcus, riscăm să avem doar o statuie.

De o permanentă actualitate, actualizat abuziv (deseori), castrat, decontextualizat, folosit ca stindard sau pretext propagandistic, Eminescu, prin propensiunea enciclopedică, rămâne, spunea Pompiliu Constantinescu, „un teren de întâlnire”, fiind parte constitutivă a identităţii noastre. Dacă, prin 1990, Dan C. Mihăilescu cerea „să se tacă mult” despre poetul-gazetar, recomandând „o cură de decenţă”, observăm că nu tăcerea ar fi soluţia. De fapt, nici nu s-a tăcut; iar decenţa incriminează, în egală măsură, atât jenantele exhibiţii eminescofobe, cât şi abundenţa encomiastică. Până la urmă, şi „ghiduşiile iconoclaste” (cf. Dan C. Mihăilescu) din buclucaşul număr al Dilemei (nr. 265 / 27 februarie – 5 martie 1998) au revitalizat interesul, iscând dezbateri aprinse şi dovedind că Eminescu rămâne un scriitor viu, invitându-ne în „cercul fermecat al eminescologiei” (cf. Pompiliu Constantinescu). Chiar dacă, fatalmente, strădaniile unor generaţii succesive, bănuia criticul, produc „o alternanţă de dominante”. Ultima dintre ele ar fi cea deconstructivistă. Antimitologul Lucian Boia, de pildă, devenit – prin şarja de la Humanitas – un istoric „popular”, crede că prin dislocarea mitului, poetul va reveni la condiţia lui originară. Mai mult, într-o carte de ecou, analizând „facerea şi desfacerea unui mit” şi recunoscând că practică, de fapt, o mitologie răsturnată, Lucian Boia, contestând „fabrica de mituri conspiraţioniste”, afirmă senin că „subiectul”, ambalat în formula lui Petre Ţuţea, a încetat să intereseze! Totuşi, dacă „transfigurarea” (emergenţa mitului în imaginarul românilor) se bucură de inventarierea scrupuloasă a ingredientelor, „destructurarea” e doar anunţată. Şi amânată sine die, fiind, credem, o imposibilitate.

Inventariind problematizările postmoderne, Doru Scărlătescu priveşte cu un ochi „mai sceptic” (p. 145) şi universalizarea lui Eminescu, repudiind „superlativismul axiologic” necontrolat. Şi se opreşte, luând pulsul eminescologiei, asupra unor debuturi recente (Virginia Blaga, Ioan Iacob şi Radu Cernătescu, ultimul, cu partipri masonic, invitându-ne în / prin arcanele filosofiei oculte), dovedind, prin ampla sa exegeză, cu incursiuni în dantologie şi homerism, prefirând accente polemice, că steaua lui Eminescu n-a apus (cum zgomotos pretind unii). Poate că ar fi fost binevenit un capitol concluziv, rezumând „refracţia exegetică”, învolburată de şuvoiul aprecierilor antitetice.

Departe, aşadar, de a fi un autor expirat, însoţit în posteritate de o complezenţă dulceagă, Eminescu nu ar trebui să trezească dileme canonice. Chiar dacă eminescologia, adunând o uriaşă bibliotecă critică, acuză, dincolo de saturaţia clişeistică, impasul exegetic. Ce mai poate fi spus? Ce noutăţi şocante ar mai putea fi dezvăluite? Mai grav, „veleităţile filosofice” ale unor interpreţi speculativi, captivi ai limbajelor hiperspecializate, în proliferare, ne îndepărtează de specificul eminescianismului, constata Alex Ştefănescu. Totuşi, Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor”, ne asigura Sadoveanu. Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” şi rezonând la „freamătul vieţii naţionale” – o identitate proteică, veghetoare. Eminescu rămâne, mereu, o provocare; iar Doru Scărlătescu, într-un peisaj ocupat de foiala eminescoizilor, este, într-adevăr, un eminescolog.

*) Doru Scărlătescu, Eminescu şi ispitele eminescologiei (colecţia Eminesciana, 97), Editura Junimea, Iaşi, 2018.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: