File de pateric

Arhidiaconul Teofilact Ciobîcă

 Icoană a bunei rânduieli, părintele Teofilact Ciobîcă a fost unul dintre stâlpii Mănăstirii Putna pentru aproape 63 de ani.

Chip de călugăr îmbunătăţit, care şi-a silit firea pentru a-l face monah pe omul dinlăuntru, cel tainic, al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, părintele a tins spre starea bărbatului desăvârşit. A arătat o deosebită evlavie faţă de cele sfinte, prin respectarea cu stricteţe a programului mănăstiresc, depărtându-se de neglijenţă, de nepăsare şi de tot ce l-ar fi împiedicat în urcuşul vieţii duhovniceşti.

Traian Ciobîcă s-a născut pe 31 iulie 1926, în comuna Arbore, judeţul Suceava, din părinţii Vasile şi Ioana, într-o familie cu 10 copii. În anul 1943, se închinoviază la Mănăstirea Râmeţ din Transilvania. La privegherea pentru Naşterea Maicii Domnului din 7 septembrie 1944 este călugărit. În 1948 se transferă la Mănăstirea Putna, cu binecuvântarea Mitropolitului Sebastian Rusan, care îl va hirotoni diacon în anul următor. Din 1956 este transferat la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava, iar în urma Decretului 410/1956 este scos din mănăstire. Părintele se angajează contabil în Suceava şi duce în continuare aceeaşi viaţă de nevoinţă monahală, discretă şi smerită, dar plină de râvnă. Pentru cei din jur a fost o lumină, colegii de serviciu numindu-l, şi după 50 de ani, „îngerul nostru păzitor”.

În 1967 i se permite să se întoarcă la Mănăstirea Putna, având ascultarea de ghid, iar apoi de contabil. Între 1972-1976 urmează cursurile Institutului Teologic din Bucureşti, iar între 1976-1977 suplineşte postul de stareţ la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. A fost hirotesit arhidiacon în 1992 şi a trecut la cele veşnice în 20 aprilie 2010.

Chipul cel dinlăuntru

De o bunătate aparte, cu o fineţe duhovnicească specifică marilor trăitori, cu o dragoste deosebită, fără a fi văzut niciodată trist, Părintele Teofilact nu a ştiut să ţină minte răul, ci permanent a căutat să-L trăiască pe Hristos. Icoană a bunei rânduieli şi în cele dinafară, el nu s-a lăsat cuprins de grija de multe, ci a purtat mereu grijă de rugăciune şi de viaţa sufletească. Astfel, pentru toţi cei care l-au cunoscut, Părintele a fost un model de trăire a vieţii monahale.

A iubit biserica şi i s-a dedicat. Decenii întregi, el a fost cel care bătea toaca înainte de slujbe şi cel care începea slujba la strană, uneori fiind singur. Dragostea lui pentru casa lui Dumnezeu l-a făcut să deprindă atât de bine tipicul, încât ori de câte ori părinţii mănăstirii aveau o nelămurire, sfinţia sa era cel care o dezlega.

Dragostea de biserică s-a unit cu dragostea de rugăciune. Până în ultimele luni ale vieţii, când puterile fizice l-au părăsit aproape cu totul, părintele şi-a făcut pravila şi canonul cu râvna pe care de multe ori doar începătorii o au. Citea la Psaltire ore în şir, se ruga mult cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Cuvintele sale de-spre rugăciunea inimii nu izvorăsc din auzite, ci dintr-o stare permanentă de rugăciune, de adâncă trăire a prezenţei lui Dumnezeu.

Însetând după adâncurile liniştirii duhovniceşti, a cerut binecuvântare să plece în Sfântul Munte. Părintele Patriarh Teoctist, Mitropolitul de atunci al Moldovei, i-a arătat dealul din nordul mănăstirii şi i-a spus: „Aici să-ţi faci Sfântul Munte”. Aşa a luat naştere o plantaţie care, îngrijită an de an de părintele, este acum o adevărată pădure, dar şi un loc ales, rod al rugăciunilor îndelungate de aici.

Din cauza vremurilor tulburi pentru monahismul românesc din primii săi ani de mănăstire, Părintele a fost în ascultarea a 14 stareţi. Această instabilitate nu l-a împiedicat să trăiască taina ascultării, a supunerii întru Hristos. Vedea în stareţ pe Dumnezeu şi, cunoscând puterea ascultării, spunea celor care îl întrebau: dacă te rogi înainte, poţi cere sfat de la oricine.

Ce nu a iubit părintele? Neorânduiala. Când cineva era cuprins de acesta, îl mustra cu o privire aspră: „Nu se poate aşa ceva, trebuie să păstrăm rânduiala”; însă apoi îi apărea pe faţă zâmbetul plin de dragoste. Răbdând, smerindu-se şi rugându-se, a căutat pacea şi, dobândindu-o, a transmis-o celor din jur. Mulţi dintre părinţii intraţi în mănăstire după 1990 mărturisesc că, în momente de tulburare, părintele, cu o vorbă bună, uneori cu o mică glumă, dar mereu cu rugăciunea, i-a ajutat să depăşească supărarea. Pentru cei care ştiau să vadă, părintele era o mărturie vie despre smerenie, răbdare, umilinţă, tăcere, neosândire, pace, dragoste de Dumnezeu şi de oameni.

Aşezat de Dumnezeu la Putna, la picioarele Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, Părintele Teofilact a înţeles datoria morală pe care o au călugării acestei mănăstiri faţă de ctitorul ei: de a lucra, odată cu nevoinţa duhovnicească, şi în ogorul iubirii de neam şi de ţară, ca unele care ne sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, pe lângă articolele despre viaţa monahală, despre sfinţii călugări, a scris şi materiale despre istoria ţării, a Bisericii, a Mănăstirii Putna, încredinţându-le tiparului în publicaţia „Telegraful Român” ori în alte publicaţii ale vremii.

Celui care îi cerea un cuvânt de folos, Părintele îi răspundea scurt. Una dintre teme era răbdarea necazurilor, a defăimărilor, a asupririlor. Dădea adeseori ca exemplu viaţa Iov. Povestea că, pe când era mai tânăr, îl ispitea gândul să plece din Putna. Stareţul de atunci al mănăstirii l-a trimis să se roage la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului; a făcut ascultare şi ispita a dispărut imediat.

Trecerea la Domnul

Pe 8 martie, de Sfântul Teofilact, Părintele obişnuia să dea tuturor părinţilor din obşte câte o carte. În anul 2010, volumul ales a fost „Patimi şi virtuţi” al Cuviosului Paisie Aghioritul. Pe fiecare exemplar a scris un cuvânt pe care obştea l-a primit ca pe un testament al său: „Unde este smerenie, este de toate. Unde nu este smerenie nu este nimic. Sfinţii Părinţi de peste tot confirmă acest adevăr”. Este esenţa unei nevoinţe de o viaţă şi martorul intrării Părintelui Teofilact în taina lui Hristos: smerenia, rodul stării sale sufleteşti, căci L-a avut şi L-a trăit pe Hristos înăuntrul lui.

Din ce în ce mai neputincios trupeşte, nemaiputând ieşi aproape deloc din chilie, Părintele a găsit puterea interioară să fie prezent la Prohod şi la toată Slujba Învierii. Despre ultimele luni ale vieţii sale pământeşti putem spune că, răbdând fără cârtire boala, a întâmpinat trecerea la cele veşnice aşa cum şi-a trăit viaţa: senin, deplin conştient de marea întâlnire cu Hristos Domnul.

În dimineaţa zilei în care a trecut la „scumpul nostru Iisus”, având dureri foarte mari, ucenicul de chilie l-a auzit rugându-se cu multă tărie Maicii Domnului şi la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. După ce s-a săvârşit taina Sfântului Maslu, se vedea că se pregăteşte pentru marea trecere. Înconjurat de 14-15 părinţi, care stăteau în genunchi lângă el, şi-a dat obştescul sfârşit. S-a stins ca o lumânare de ceară curată, cu multă pace şi seninătate. (Fragment din „De veghe în Casa Măriei Sale – File de Pateric de la Mănăstirea Putna”)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: