„Xenofobul” Eminescu

Când vine vorba de Eminescu, se trezeşte câte un „mititel” (care nu-şi încape în pielea… europeană), simţind imediat că i se strepezesc nu numai dinţii, ci şi condeiul. Şi s-a întâmplat şi comuniştilor, veniţi fâlfâind la putere sub „steluţa cea de sus” a cominternului, ce se voia atotbiruitor. Vîşinski şi ciracii lui autohtoni au avut grijă să-l reducă la dimensiunea gândirii lor paupere. Liliputanii aceştia, mereu cu mâna pe mitralieră, n-au vrut să ştie că un geniu nu poate fi înghesuit într-un pat al unui Procust roşu. Au apărut, peste decenii, alţii cu aceeaşi pălărie, vopsită, de data asta, în culorile corectitudinii politice şi dă-i şi luptă, că, adică, ce „om deplin al culturii române”? Sunt unii care exagerează, domnilor! N-aţi auzit de xenofobia lui Eminescu? Cercetaţi-i opera şi-o să vă convingeţi.

 De-o vreme-ncoace am tot cercetat-o şi m-am convins de… contrariul celor afirmate cu aplomb de ai noştri… democraţi. Da, Eminescu se războieşte, purtat de o nestăvilită energie, cu mai toţi din jurul nostru. El are în vedere şi dezaprobă, de pe poziţia unui inflexibil patriot, acţiunile hrăpăreţe ale celor pe care „lumea nu putea să-i mai încapă”, cea mai veche fiind invazia lui Darius: „Un rege, ce în lume nu-şi găsea locul să-ncapă,/ În Dacia venise, cerşind pământ şi apă./ Şi povestea bătrânul de neamuri curgând râuri,/ Din codri răsărite, ieşite din pustiuri/ Şi cum pieriră toate pe rând precum veniră/ Şi cum cătând norocul mormântul şi-l găsiră”. Înţelepţii daci îi trimit persanului plin de sine un avertisment foarte serios asupra consecinţelor continuării expediţiei pe acest pământ: „O pasăre-i adusem, un şoarece, – un buratec/ Şi cinci săgeţi… crezut-au tiranul nebunatec/ Că-i semn de închinare… şi spre a o şti de-a dreptul/ Chemat-au înainte-i pe Gobria-nţeleptul:/ De n-or să zboare perşii ca pasărea în vânt,/ De nu se vor ascunde ca şoarecu-n pământ,/ De nu ştiu ca buratici să se cufunde-n apă,/ Săgeţilor cu fuga în veci ei nu mai scapă”…, iar Darius renunţă de a se face stăpân pe câmpiile mănoase de la nord de Danubiu.

 S-a vorbit uneori că dacii au fost contemplativi şi au transmis această trăsătură urmaşilor, care s-a manifestat în istorie ca un soi de inactivitate, un handicap ce ne-ar urmări precum un blestem. Personal, prefer părerea lui Petru Ursache din „Etnosofia”: „Dacii barbari şi asceţi nu erau numai contemplativi şi «inactivi», asemenea vechilor indieni contemporani, dar şi dinamici. Ei nu se închideau în interioritate pentru a rămâne în izolare şi individuaţie, ci ieşeau la lumină întăriţi şi «arămiţi»”. Toată istoria poporului din acest spaţiu e o confirmare a vitalităţii, a optimismului şi a puterii de rezistenţă în faţa nenumăratelor invazii.

Un alt „visător” văzându-se „stăpânul lumii”, de data aceasta sultanul Baiazid, va primi aceeaşi replică usturătoare din partea voievodului Mircea. Impertinenţa şi orgoliul nemăsurat al turcului vor fi spulberate, sultanul învăţând, pe propria piele, că „fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă” şi că oricând e posibil ca „buturuga mică să răstoarne carul mare”.

 Mihail Eminescu a notat undeva că s-a născut în Bucovina, tatăl său fiind bucovinean, o notiţă ce-i pune în încurcătură pe biografi. E posibil să se fi referit la faptul că aici s-a născut ca poet? Dincolo de presupuneri, cert e că el a iubit Bucovina ca nimeni altul, pe pământul ei aflându-se „Ierusalimul românesc”, unde se odihneşte „atletul lui Hristos”, cel ce a stăpânit Bogdania jumătate de veac şi pentru care deviza era aceeaşi de mult mai târziu: „Pe aici nu se trece!”.

 Poetul nu s-a împăcat niciodată cu ocuparea Bucovinei de către austrieci, prin înţelegere cu Poarta, încheiată prin „vărsarea sângelui lui Grigorie Ghica Vvd” – un om pentru eternitate – şi, la o sută de ani de la tragicul eveniment, îi îndemna pe cei ce s-ar duce la mormântul lui să se ferească de sămânţa dezbinării: „…ci precum mergi şi te împărtăşeşti cu sângele Mântuitorului, astfel împărtăşeşte-ţi sufletul cu reamintirea trecutului, fără patimă şi fără ură între fiii aceluiaşi pământ (…)”. E de-a dreptul scandalos că viitorii preoţi pentru parohiile româneşti erau pregătiţi la Universitatea din Cernăuţi în limba germană, că până şi cursul de literatura română urma să fie predat în aceeaşi limbă de I. G. Sbiera. Refuzul profesorului de a se supune a avut drept urmare rămânerea lui ca suplinitor. E de condamnat că, la un secol de la anexare, Eminescu vine la Cernăuţi cu un număr impresionant din broşura „Răpirea Bucovinei”, pe care o împrăştie deopotrivă printre conaţionali şi oficialităţi?

Pentru ţinutul intracarpatic, s-a inventat o teorie fantezistă şi foarte convenabilă războinicilor, prin definiţie, veniţi aici la cumpăna dintre cele două milenii creştine: fără logică şi fără bun-simţ, nemuritorii daci şi-ar fi părăsit vetrele sacre, la ordinul lui Aurelian, şi au plecat să hoinărească prin ţinuturi necunoscute. De aceea se revoltă Eminescu, în 1870, luând la cunoştinţă că un insolent are cutezanţa de a spune în camera Ungariei cum că naţiunea română nu există. Întrebare: în ograda cui se cultiva xenofobia? Eminescu, atent la ce se petrece în Ardeal, constată cu amărăciune că pe teritoriul său se încearcă a se maghiariza până şi pietrele, iar concluzia lui, aşezată în pagină în 1883, nu are nimic de a face cu xenofobia: „punctul nostru centrifugal – mater parens – e Ardealul”.

 În ceea ce priveşte ruşii, aceştia au năzuit din totdeauna să înghită Balcanii şi să joace kazaciok la Constantinopol. Ne-au luat Basarabia, o acţiune incalificabilă (repetată, cu acelaşi cinism, în 1940), revolta lui Eminescu fiind la limita suportabilităţii. El consemnează că a trebuit să vină un oarecare general Ignatiev pentru a ne spune că „Dumnezeu a făcut lumea la 1812 şi că pentru Rusia numai aceea e drept ce s-a făcut de-atunci încoace”. Hoardele ruseşti aşezate, precum lăcustele, în Ţările Române, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, îl aduc la disperare şi la strigătul poetic de apărare a identităţii naţionale: „Ştefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta, (…)/ Tu te-nalţă din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Şi Moldova adunând”. Mai nou, istoricul ucrainean A. Jukovski, aflându-se în exil pe teritoriul Franţei, a scris o lucrare, apărută la Cernăuţi după 1990, în care îşi exprimă convingerea, în răspăr cu adevărul, că cei mai vechi locuitori de la răsărit de Carpaţi sunt slavi şi că denumirea de „bucovinean” este echivalentă cu cea de „ucrainean” (apud „Mişcarea naţională a românilor din Bucovina” de Marian Olaru, apărută la Ed. Septentrion, Rădăuţi, 2002).

Adepţii xenofobiei eminesciene îşi îndreaptă arătătorul, de obicei, către populaţia evreiască. Până să ajungem la atitudinea poetului-gazetar, facem apel la „Manualul administrativ al Moldovei” din 1855, vol. I, unde scrie negru pe alb: „…jidovii nesăţioşi întru câştig (…) se silesc a face locuitorilor feluri de strâmtori ce sunt foarte mari şi zdruncinătoare pentru dânşii”. Lui Eminescu îi apare intolerabilă prezenţa cârciumilor evreieşti, „locale de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”, zice el. Nu poate fi de acord nici cu speculanţii care jefuiesc „poporul de jos”, sfătuindu-i pe evrei să muncească şi nu să trăiască din precupeţire, pentru că „mântuirea omului e în muncă şi nu în altă parte”. Prieten cu Nicolae Cartojan, ziaristul declară deschis, spre ştiinţa tuturora: „Noi nu urăm pe evrei, dar nici de vină nu suntem că au fost persecutaţi în alte ţări” (…) şi în altă parte: „Cine ştie cât de departe suntem de-a urî pe evrei şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară”. Îmi vine a crede că e vorba de privire… nestrepezită şi atunci se luminează toate.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: