Pecetea unui timp

Grigore Rosniţche – „Un udeştean la Bucureşti”

Amintirile şcolii mă răscolesc şi acum şi le voi purta în suflet, în cununie de flori, cu marama albă de lumină a petalelor. Perioada udeşteană, destul de lungă, ca profesor şi director coordonator, mi-a oferit suficiente motive să pătrund în sufletul oamenilor şi al copiilor lor, urmărindu-i cum înmuguresc, înfloresc şi rodesc. Am fost educat să răspândesc în jurul meu lumina ştiinţei de carte, iubire şi respect faţă de semeni, să fiu mereu în slujba cuvântului dat.

Solul udeştean a dăruit de-a lungul vremii o serie de nume cunoscute în lumea scriitoricească, altele se ivesc, din nebănuite rădăcini, prinzând contur şi consistenţă.

Cu volumul de debut „Un udeştean la Bucureşti” (Editura Total Publishing, 2019), Grigore Rosniţche se alătură fostului său coleg de bancă (amândurora le-am fost dascăl în ciclul gimnazial) Mugurel Rusu, care, în octombrie 2018, şi-a lansat prima lui carte „«Gugu». O viaţă schimbată”, în cocheta sală a Căminului cultural „Mircea Motrici” din Udeşti, cu participarea unui numeros public.

O surpriză plăcută şi cartea lui Grigore Rosniţche, însumând 352 de pagini, cu prima copertă inspirat aleasă, iar pe ultima, fotografia autorului, cu două fraze menite a descifra motivul apariţiei acesteia, cu lăuntrice contururi din matca de unde s-a ivit. „În zilele lui martie 1996, mi-am zis că ar fi bine să aştern pe hârtie toate câte le ştiu despre rădăcinile mele pe acest pământ pentru ca, astfel, copiii mei şi urmaşii lor să cunoască de unde mă trag. Frământările despre trecutul neamului meu m-au urmărit încă din tinereţe, poate şi din cauză că nu mi-am cunoscut bunicii, nici din partea mamei, nici din partea tatălui”.

Structurată în 15 capitole, inegale ca întindere, unele cu titluri sugestive, cartea invită la lectură, autorul punându-şi câteva întrebări care l-ar face cunoscut mai întâi lui însuşi, încercând să afle dacă în el mai subzistă acel „ceva”, dându-i speranţa că a reuşit să adune suficiente informaţii de pe plaiul natal, dar şi de pe unde a poposit de-a lungul vieţii.

Caracterul autobiografic acoperă o mare parte din carte, pigmentat cu un rămuros arbore genealogic, în capitolul „Căutări în trecut” şi dezvăluie un om preocupat în a preciza, în primul rând, că numele Rosniţche e pur românesc, iar prenumele Grigore este forma românească a numelui latin Gregorius, provenit din grecescul Gregorius, derivat din cuvântul „gregoros” care înseamnă „vigilent/atent”, deoarece a fost etichetat de multe ori ca fiind polonez, ucrainean, rus sau evreu.

Anii lui de grădiniţă şi şcoală relevă o fire puternică şi încrezătoare în propriile forţe, fiind mereu premiant, dar şi de mare ajutor mamei, rămasă văduvă la numai 23 de ani. Sunt imagini de pus în ramă, tivite cu atâtea neajunsuri materiale ce l-au înconjurat, peste care a trecut însă cu ambiţie şi demnitate.

Cu limpezire şi deschidere în gândire, autorul vine în faţa cititorului cu imagini din copilărie, în chip de reverenţă eternelor aduceri aminte din acel spaţiu mirific, străjuit de apa şi lunca Sucevei, de păduri şi Oadeci, bătrânul deal, numit de Eusebiu Camilar „Sfinxul Udeştiului”. Încet, încet, autobiograficul capătă vizibilitate, autenticitatea trăirilor îşi face tot mai mult loc, evenimente, întâmplări, experienţe şi năstruşnicii pe care autorul le-a trăit ne-mijlocit, adesea fiind participant activ la desfăşurarea unora dintre ele, generându-le şi influenţându-le cursul şi deznodământul, ne duc, vrând-nevrând, cu gândul în trecut. „Nu am păşit nepăsător pe lângă fapte şi întâmplări fără să mă intereseze, ci m-au marcat profund şi am încercat să le înţeleg şi să fac legătura cu trecutul…”

Iată, i-a rămas adânc întipărit în minte momentul când, de 1 Martie, în clasa I, a primit un frumos mărţişor de la Cristina, fiica învăţătorului său, „febleţea copilăriei şi a tinereţii mele, modelul ideal de fată pentru mine. Cum idealul nu poate fi atins, nu am avut deschisă calea spre el. Probabil unele ferestre sufleteşti erau bine închise pentru mine. Mărţişorul îl păstrez şi acum, ca o legătură cu cea care îmi intrase în inimă”.

Frazele lui Grigore Rosniţche curg într-un limbaj, în general, simplu, dezvăluind însă un condei a cărui capacitate imaginativă are şi har portretistic şi meşteşug în a da unor cuvinte albe sensuri şi semnificaţii, savoare prin apelul şi la unele regionalisme, justificând „îndrăzneala” de a se aventura într-o asemenea „Expediţie”, când el o planificase cu ani în urmă.

Liceul, urmat la Suceava, şi cursurile unei instituţii de învăţământ superior, Academia Militară, Facultatea de Mecanică, au schimbat cursul vieţii unui tânăr împătimit de cunoaştere, de studiu temeinic, purtând mereu în suflet, ca pe o icoană, chipul mamei, femeie simplă, dar pasionată de carte, cultivându-i fiului elemente definitorii ale drumului în viaţă şi credinţă în Dumnezeu. „Nimeni în viaţă nu te cunoaşte mai bine decât mama. Eu am avut o relaţie specială cu ea, datorită şi faptului că eram cel mai mic copil al ei, poate şi pentru că am copilărit şi trăit fără tată de la vârsta de 4 ani. Odată cu plecarea mamei la cele veşnice a plecat şi o parte din mine, care nu s-a mai regenerat. Tot ce am făcut legat de învăţătură era ca să-i aduc un strop de bucurie în viaţa ei greu încercată de soartă şi presărată cu multă suferinţă”. De-a dreptul emoţionantă este corespondenţa cu mama lui, din timpul studenţiei, frumoase şi triste pagini (52, la număr) în care se simte încă fiorul nestins al dorului, pipăit reciproc atunci şi în vis, dar şi pe pervazul dimineţilor ori în prag de seară, cu câte o lacrimă izvorâtă de sub tăcerea pleoapelor, în capitolul „Sentimente materne”.

Inspirat din versul blagian „Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, capitolul „Eternitatea s-a născut la sat” evidenţiază, cu intensă trăire, participarea autorului la evenimente ancestrale ale satului, adânc întipărite în memorie, considerând atunci Udeştiul ca fiind „centrul universului şi al cunoaşterii”. Mai mult, se spune că cine s-a născut la sat nu poate uita niciodată originea. De aceea, departe de cuibul copilăriei, sufletul său a rămas mereu acolo, în legătură cu tot ceea ce se întâmplă.

Evocarea, în cuvinte calde de mulţumire, împletite cu fireşti emoţii, a foştilor lui dascăli, cu prilejul sărbătoririi a 150 de ani de învăţământ la Udeşti, dar şi reîntâlnirea cu foşti colegi şi prieteni în şcoala dotată azi la standarde europene, unde „se formează şi se modelează caractere”, i-au umplut sufletul de bucurie.

Dragostea de sat, de oameni, de schimbările profunde din viaţa lor, l-au determinat pe autor să găsească răspunsuri şi la alte întrebări: „De unde venim”, „Cum am ajuns până aici?”, „Încotro ne îndreptăm?”, având în vedere că „în curgerea vremurilor, românii veniţi aici din Transilvania şi Maramureş au fost pentru băştinaşii satului o pildă de hărnicie şi statornicire în apărarea credinţei strămoşeşti…”. Autorul iubeşte lumea aşa cum este, deşi o vrea mai bună, fiind încrezător în om şi în valorile sale. Cu pregătirea lui solidă de militar de carieră, autorul abordează şi o serie de probleme legate de istoria noastră, cu accent pe cea contemporană, cu câteva idei ce suscită interes, în capitolul „Linia întâi”.

Grigore Rosniţche are marea capacitate de a surprinde ca pe o peliculă momente de tensiune sufletească din viaţa lui, o radiografie la rece de atunci când ar fi trebuit să fie lipsit de griji majore, să se bucure, cu adevărat, de copilărie. Capitolul „Gospodarul” este concludent în acest sens. Viaţa l-a pus aspru la încercare, de mic nevoit să fie „capul” familiei. Sunt pagini ce pătrund adânc în sufletul cititorului, dezvăluind greutăţile ce au apăsat nemilos pe umerii lui, mai ales în perioadele, nu puţine la număr, când mama îi era internată în spital. Cu mintea lui de copil, dar mai ales cu dragostea nemăsurată pentru fiinţa ce l-a adus pe lume, a fost nevoit să gătească, să spele, să rânduiască celelalte treburi ale casei, chiar şi unele din câmp. Aceste experienţe, mărturiseşte autorul, i-au fost de folos în viaţă, acum toate rămase ca o nostalgică şi dureroasă poveste.

Suscită deopotrivă interes şi celelalte capitole ale cărţii, legate de marea sărbătoare a Sânzienelor, de obiceiuri şi tradiţii, de evoluţia societăţii contemporane etc., fotografiile ce le însoţesc, cu o valoare sentimentală aparte, întregesc conţinutul cărţii şi rămân mărturii peste timp.

Autorul se consideră un om norocos „pentru că mă pot bucura de lumina şi căldura soarelui, de vânt şi ploaie, de ninsoare şi viscol, de cântecul păsărelelor, de mireasma şi frumuseţea florilor, de liniştea şi pacea sufletească…”, la care adaug eu că are o familie frumoasă, soţia profesoară şi trei copii: Angela, Iulian şi Valeriu, toţi cu studii superioare, crescuţi şi educaţi în a preţui şi respecta munca, adevărul, omenia, dreptatea.

Consider că această carte conţine interesante argumente, care urmăresc îndeaproape traseul destinal, în prima parte a vieţii autorului, redat în tonuri sumbre, apoi spre împlinire, ca o compensare meritată.

Grigore Rosniţche cochetează cu scrisul de mult timp, cu apariţii în diverse publicaţii, chiar şi în străinătate („Observatorul” Toronto, Canada).

Cu această carte, mai mult decât promiţătoare, autorul se va mobiliza, cum ştie el mai bine, cu alte apariţii editoriale, spre a forţa „frontul” spre literatura adevărată.

 EMIL SIMION

Print Friendly, PDF & Email

Un comentariu

  1. Puiu din Udești says:

    Multumesc domnului profesor Emil Simion pentru aprecierile facute asupra cartii mele. Ii sunt recunoscator pentru tot ce a sadit in sufletu meu in toti acesti ani de cand l am cunoscut. Un model de omenie si altruism.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: