Românii din Nordul Bucovinei sub steaua eternităţii lui Eminescu

La aproape 170 de ani de când a apărut pe firmament steaua eternităţii lui Eminescu românii încă nu au conştientizat cum se cuvine, pe deplin, rolul mesianic al Luceafărului Poeziei noastre. Cu atât mai mult, noi, românii din afara Ţării. Pentru noi, cei din Nordul Bucovinei, Eminescu exprimă în mod plenar şi desăvârşit spiritualitatea noastră naţională, esenţa identităţii noastre etnice. De acest adevăr ne-am pătruns în mod deosebit la confluenţa de milenii, în jurul emblematicului an 2000, odată cu dezvelirea statuii lui Eminescu la Cernăuţi, în această veche urbe moldavă, întemeiată de un înţelept Voievod, Alexandru cel Bun, ”întemeietorul de legi”, după cum îi spunea însuşi Eminescu. Şi nu trebuie să ne sinchisim să ne amintim nouă şi totodată să le amintim şi altora că Cernăuţiul, căruia nouă ne place să spunem că este oraşul tânărului Eminescu, reprezintă una din cele mai vechi localităţi ale Moldovei medievale menţionate chiar în primele letopiseţe ruse. După ani de aşteptare, de zbateri, de polemici, dar nu numai, cu oponenţi din rândul populaţiei majoritare acum, care s-au împotrivit cu îndârjire ridicării acestui monument, după ani de luptă, în cele din urmă, fiindcă existenţa noastră a fost o şi este o luptă continuă în această frântură de nord a Arboroasei, pentru demnitatea naţională şi pentru drepturile noastre istorice, statuia Luceafărului Poeziei Române de la Cernăuţi constituie unica victorie pe care am obţinut-o în lupta respectivă, unicul bastion pe care noi mai persistăm şi insistăm să ne menţinem pe el, fiindcă în caz contrar vom dispărea în neant, adică ne vom îneca într-o mare de străinătate. Şi spun acest lucru să se ştie şi pentru cei care au prins să vină de nu prea mult timp la statuia poetului cu multă pompă şi festivism, ceea ce nu îndreptăţeşte cu nimic optimismul manifestat ci, din contră, ar trebui să ne îngrijoreze, fiindcă lui Eminescu de bună seamă nu i-ar plăcea tam-tamul în jurul numelui său pe care adesea îl facem noi, încercând să substituim cu acesta adevărata preţuire, cunoaştere, înţelegere şi perpetuare a năzuinţelor sale care rămân aceleaşi şi în zilele noastre, ba chiar devenind şi mai stringente şi mai vitale.

Pentru noi, românii din regiunea Cernăuţi, Eminescu a fost şi va rămânea, probabil încă mult timp, armă de luptă şi totodată scut în apărarea istoriei noastre, mândriei de neam, sentimentului şi încrederii de stăpâni ai pământurilor locuite de noi şi stropite nu doar cu sudoarea, ci şi cu sângele strămoşilor noştri de-a lungul secolelor, ba chiar a mileniilor, dacă avem în vedere că ne tragem de la daci. Prin Eminescu ca simbol al spiritualităţii româneşti şi al unităţii noastre naţionale, noi ne afirmăm originile vechi, foarte vechi, dintotdeauna în acest spaţiu, ne fortificăm rădăcinile atât de adânci în acest sol. Prin Eminescu ne afirmăm demnitatea de neam, fiindcă Eminescu reprezintă chintesenţa acestei demnităţi. Iată de ce forţele radicale ucrainene, forţele anti-româneşti, şi trebuie s-o spunem cu mult regret că asemenea forţe există aici, adică toţi neprietenii noştri îşi manifestă o atitudine foarte ostilă, dar constantă, faţă de românii din Nordul Bucovinei în primul rând, dar şi faţă de întreg poporul român, ei încercând să conteste vechimea noastră aici, istoria milenară a neamului daco-latin, singularitatea şi identitatea noastră naţională, urmărind să ne umilească prin a-l ataca înainte de toate pe Eminescu, încercând să-l desfiinţeze ca mare Poet, gânditor de valoare universală, extraordinară personalitate culturală, în care scop se recurge la cele mai diferite şi nedemne metode, inventându-se minciuni sfruntate care apoi sunt tirajate în ziarele de limbă ucraineană.

Pe noi nu ne poate induce în eroare faptul că respectivele intenţii nu urmăresc alt scop decât cel de a ne umili, de a ne leza demnitatea naţională, însă, pe de altă parte, asemenea ofense comportă şi un alt aspect, la fel de dureros, la fel de dăunător, fiindcă sunt folosite pentru a provoca la populaţia titulară acum un sentiment de suspiciune şi neîncredere faţă de români, de a crea în sânul acesteia o opinie ostilă şi defavorabilă faţă de revendicările legitime ale societăţilor româneşti privitoare la drepturile naţionale care au fost nesocotite în trecut, iar acum ne sunt refuzate aproape în totalitate. Foarte grăitor şi strigător la cer este apelul făcut public al unor asemenea forţe care de acum clamează şi cer, fără pic de jenă, sus şi tare, în contradicţie cu orice legi şi orice bun simţ, ucrainizarea totală şi imediată a puţinelor şcoli româneşti rămase încă în regiune de la … fostul regim totalitar sovietic. Articolele sistematice calomnioase la adresa Poetului nostru, în care opera sa şi pilda sa morală şi intelectuală văzute prin optica deformată, perversă, chiar monstruoasă a acestor apologeţi ai extremismului ucrainean, în care poetul este dat drept ”duşman al poporului ucrainean”, renegat şi transfug din sânul poporului ucrainean care s-a pus în slujba românilor, nu au urmărit altceva decât a trezi la ucrainenii de rând, la oamenii simpli o atitudine de suspiciune şi intoleranţă în ultimă instanţă şi o animozitate ce este absolut neîndreptăţită faţă de cei cu care convieţuiesc împreună de atâta timp, folosind în acest sens numele Luceafărului poeziei noastre, biografia şi opera sa.

Noi comitem o blasfemie la adresa Poetului doar repetând aceste inepţii şi absurdităţi, dar trebuie să le spunem, fiindcă, zic ei, Eminescu ar fi un ”geniu rău” sau un ”rău cu raţiune”, după cum a fost intitulat un aşa-zis apel al unor formaţiuni politice şi organizaţii neguvernamentale împotriva ridicării statuii lui Eminescu la Cernăuţi, apel care a fost difuzat în presa ucraineană, ba chiar şi la manifestarea de inaugurare a monumentului într-o zi de 15 iunie, din anul 2000. Asupra celor ce nu cunosc istoria, asupra ignoranţilor aşa-zisele ”argumente”, desigur, false, necorespunzătoare realităţii, citatele trunchiate din Eminescu, interpretările premeditat răuvoitoare ar putea să aibă şi au un anumit impact, nu trebuie să ne facem în acest sens iluzii (să ne aducem aminte de decapitarea bustului lui Eminescu la Hliboca, care s-a produs mai târziu, după anul 2000, iar în prezent cu mare regret trebuie să spunem că există un teren mult mai fertil pentru aşa ceva), de aceea sarcina noastră a fost şi rămâne combaterea elucubraţiilor otrăvitoare la adresa fiinţei noastre spirituale, demascarea ”argumentelor” cu ghilimelele de rigoare ale acestor forţe, şi ne referim în primul rând la cititorii de limbă ucraineană. Dar, cum se spune, o asemenea misiune rămâne deocamdată imposibilă, fiindcă niciun ziar ucrainean din Cernăuţi n-a publicat vreodată un articol în acest sens, deoarece pe asemenea aşa-zişi jurnalişti pur şi simplu nu-i interesează adevărul. Ba mai mult, toate aceste atitudini, vrând-nevrând, ne bagă pe noi, românii, la bănuiala că acestea ar constitui o campanie premeditată. Cel mai bine ne convinge de aceasta un exemplu mai vechi, care se referă la acelaşi apel privitor la ”răul cu raţiune” pe care l-ar reprezenta, chipurile, Eminescu, pentru ucraineni, când animaţi de imboldul de a demola atacurile ofensatoare la adresa Poetului nostru naţional, precum şi nutrind iluzia că conlocuitorii noştri ucraineni ar dori să cunoască adevărul în general sau cel puţin adevărul pe care noi îl considerăm că aşa este, dispunând în acest sens de dovezi covârşitoare în viziunea noastră, am scris un articol în care am fundamentat în numele Societăţii ”Mihai Eminescu” poziţia românilor din Nordul Bucovinei cu privire la atacurile furibunde ale extremei ucrainene împotriva lui Eminescu şi a valorilor noastre naţionale. Articolul era intitulat ”Răul cu raţiune” sau raţiunea răului şi a urii? şi a fost publicat în ”Plai Românesc”, însă obiectivul principal era ca nu în ultimul rând să fie adus la cunoştinţa cititorilor ucraineni, adică a celor care citesc numai ”Ceas” sau ”Molodîi bukovineţ” etc. şi nu deţin alte surse de informare, de altfel anume în aceste ziare a şi apărut apelul respectiv. Articolul a fost tradus în limba ucraineană şi trimis la toate publicaţiile din Cernăuţi cu solicitarea de a fi oferit spre lectură abonaţilor, motivându-se într-o scrisoare aparte dreptul acestora de a cunoaşte şi poziţia intelectualilor români, adică de a cunoaşte adevărul. Evident că niciun ziar ucrainean nu l-a publicat şi atunci am hotărât să cerem intervenţia organelor ce stau la protecţia legii în Ucraina, adică a procuraturii, a comitetului de stat pentru informaţii (exista pe atunci un asemenea organ), invocând dreptul nostru la replică şi acuzând intenţia de instigare la ură interetnică venită din partea autorilor apelului etc… Însă răspunsul primit de la procuratură era pe măsura ziarului ”Ceas” şi al celorlalţi apelanţi, adică unul batjocoritor, arogant, cu totul lipsit de respect faţă de comunitatea noastră: Dacă Eminescu se simte calomniat, n-are decât să acţioneze în judecată publicaţiile respective..”. Când o asemenea atitudine este manifestată de persoane particulare, chiar şi de anumite formaţiuni publice este una, iar când astfel îşi dau în petec organele de stat, atunci nu putem să nu bănuim, oricât de obtuzi vom fi consideraţi că suntem, că atitudinile date sunt încurajate chiar de statul în care locuim. Este trista constatare la care ajungem fără să vrem şi vom arăta ridicoli dacă vom încerca să căutăm alte explicaţii. Adică extremiştii ucraineni au indulgenţă din partea statului la noi ofense şi atacuri.

***

Din fericire, tot Eminescu ne îndrumă cum să facem faţă unor astfel de situaţii, cum să ne întărim moralul, să depăşim greutăţile şi să nu disperăm. Noi trebuie să avem suficientă răbdare şi perseverenţă pentru a ne exprima poziţia şi punctele de vedere având drept armă chiar argumentele şi motivaţiile Poetului exprimate acum un secol şi jumătate, dar care rămân valabile şi acum şi probabil vor mai fi la ordinea zile încă mulţi ani înainte. Eminescu este cel mai mare patriot român, afară de oamenii politici şi oştenii ţării, vreau să spun eu, care am pledat pentru unitatea tuturor românilor în mod consecvent şi până la sacrificiu. De acest lucru trebuie să ne aducem aminte nu doar în anul centenar al Marii Uniri, fiindcă obolul Poetului este de nepreţuit şi ne ajută de fiecare dată când căutăm un sprijin în trecut, la înaintaşii noştri. Eminescu s-a preocupat deosebit de aproape de problemele românilor de pretutindeni. Articolele sale pe această temă reprezintă o adevărată sursă de documentare istorică, dar şi de model cum ar trebui ele abordate în prezent, de solidarizare a tuturor conaţionalilor noştri aflaţi în diverse zone geopolitice acum un secol şi jumătate, dar la fel de valabile sunt şi în acest secol al XXI-lea, în egală măsură referitoare fie la românii bucovineni, fie la cei basarabeni sau transilvăneni, deşi nu i-au scăpat din vedere nici cei din Balcani sau alte zone. Aprecierile privind situaţia românilor în cutare sau cutare provincie aflată în afara fruntariilor Patriei sunt de o precizie şi profunzime definitorii. Iată un exemplu deosebit de elocvent de acest gen referitor la Transilvania, aprecieri făcute acum un secol şi jumătate, dar care corespund sută la sută situaţiei noastre de astăzi într-un stat pe care Eminescu nici n-a bănuit vreodată că ar putea exista: ”Ieşită din nişte şcoli mizerabile (poetul se referă la pătura guvernatoare ungurească din Transilvania), a căror singură ţintă e propagarea minciunii, în care n-au învăţat nimic alta decât fanatismul, primind o educaţiune care avea de principiu de a stinge tot ce în suflet e curat, uman, nobil, pur, s-au infiltrat în capetele unei generaţii june şi de aceea docile nişte principii sistematice, în flagrantă contradicţie cu tot ce era mai nobil în spiritul secolului nostru… Aceste principii sistematice ale lor, scoase deductiv dintr-o istorie falsificată, escamotate din concepţia exagerată a naţiunii lor, din noţiunea falsificată a dreptului – ce puteau fi ele decât pure minciuni? În viaţa publică însă ei judecă consecvent pe baza acelor principii mincinoase; de aceea nu ne poate prinde mirarea dacă toate consecinţele ce le trag din principii falsificate nu sînt, nu pot fi, decât iarăşi false. Nu trebuie dar să ne mirăm dacă ei aplică principiile cele mai mari din viaţa publică a popoarelor aşa cum le aplică; pentru că ei le-au înţeles pe dos, pentru că ţesătura falselor noţiuni fundamentale i-au făcut incapabili de a cugeta drept. Cine nu ştie acuzaţiunea ce ni se face nouă românilor pentru că solicităm pentru noi ceea ce ei au solicitat pentru dânşii?” (”Echilibrul”, aprilie 1870).

Aici avem răspunsul, ce ne vine de la distanţa de peste 150 de ani, dar care au trecut ”în tot atâtea clipe”, la o întrebare pe care noi ne-o punem înşine, dar o punem şi altora de aproape trei decenii, iar în special în ultimii patru-cinci ani: de ce statul ucrainean procedează acum cu noi, românii, aşa cum au procedat mai întâi ruşii, apoi sovieticii cu ucrainenii? Luaţi orice manual de istorie a Ucrainei din orice clasă şi o să vă convingeţi că aproape integral istoria respectivă se rezumă în fond la lupta ucrainenilor pentru limbă, promotorii acestei lupte fiind glorificaţi peste măsură şi noi nu am avea nimic împotrivă. Însă de ce dreptul nostru la limbă, la limba noastră cea română, pe care l-am avut dintotdeauna sub cele mai diverse stăpâniri şi imperii, acum este declarat nelegitim şi este persecutat? Explicaţia ne-o dă Eminescu în chip desăvârşit, genial. Pe parcurs punând şi un diagnostic magistral şi incombatabil cu privire la fondul şcolii de astăzi în care învaţă copiii noştri.

 Nouă, românilor, ne place foarte mult să vorbim despre trecutul nostru în acest spaţiu. Cu atât mai mult, anul trecut, care a fost unul centenar, dar nu numai fiindcă trecutul a fost şi rămâne una din puținele alifii ce ne ung la suflet. Pe de o parte este şi de înţeles, altceva ce ne rămâne de făcut când prezentul ne oferă doar resentimente. Pe de altă parte însă, tragem oare concluziile necesare din evocarea trecutului nostru glorios? Oare nu reprezintă pentru trăitorii de azi de cele mai multe ori asemenea evocări doar un prilej de a ne lamenta şi a ne intensifica frustrările naţionale? La Eminescu găsim răspuns şi la astfel de dileme. Bunăoară, în ”Notiţe asupra proiectatei întruniri la mormântul lui Ştefan cel Mare la Putna” (septembrie 1870), poetul scrie următoarele: ”Serbarea la mormântul lui Ştefan cel Mare, deşi pornită mai mult dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât glorios, pe atâta nefericit, totuşi cu vremea ideea a început a prinde un interes mai bogat decum puteam presupune din început. S-a născut conştiinţa că o întrunire a studenţilor români din toate părţile ar putea să constituie şi altceva decât o serbare pentru glorificarea trecutului nostru şi că, cu o ocaziune atât de favorabilă în feliul său, am putea să ne gândim mai serios asupra problemelor ce viitorul ni le pune cu atâta necesitate. Viitorul însă e continuarea, în cazul cel mai bun, rectificarea trecutului. … Pentru o rectificare a greşalelor şi lipsurilor prezentului, care mâine va fi fireşte pentru noi toţi trecut”. Adică concluzia lui Eminescu este cât se poate de evidentă – trebuie să ne cunoaştem trecutul, pentru ca să putem îndrepta prezentul şi viitorul.

Şi încă un învăţământ de la Eminescu, un îndemn, ultimul. Cetire de la Eminescu: ”Se zice că trebuie să cerem de la unguri cutare ori cutare lucru (adică drepturi) – iată iarăşi terenul fals. Cum pot ei fi competinţi de a ne dărui lucruri pre care stăpânul le dăruieşte servului? Suntem noi servii lor? Drepturile se dăruiesc?” (”Echilibrul”, aprilie 1870) – se întreabă retoric poetul. Evident, este vorba de drepturile fundamentale ale omului date de Dumnezeu prin simplul fapt că ne-am născut oameni şi nu dăruite de nu ştiu cine. Este, de fapt, ceea ce facem noi – ne cerşim în continuu drepturile noastre naţionale, drepturile pe care nimeni niciodată nu se grăbeşte să le ofere altcuiva. Din contră, acum până şi adevărul istoric este urmărit penal (percheziţiile de la Centrul Cultural ”Eudoxiu Hurmuzache” şi ameninţări cu dosar penal pentru evocarea Marii Uniri). Îndemnul sau cum se spune acum mesajul poetului este clar ca bună ziua – demnitatea naţională, drepturile naţionale se obţin doar prin luptă şi nu cântând şi dansând cu mare mândrie, falsă până la urmă, că, vedeţi, suntem mari patrioţi! Deocamdată mai putem cânta şi dansa, şi noi abuzăm până peste cap de un asemenea ”privilegiu”, după cum încearcă unii să ni-l prezinte şi să-l fluture drept stindardul unei mari izbânzi, deşi nu este altceva decât libertatea imaginară pe care ne-o permite lungimea lanţului, care oricând poate fi scurtat la moftul oricărui funcţionar al statului ucrainean actual, fiindcă drepturile minoritarilor în această ţară nu sunt după legile şi principiile universale, iar observatorii europeni care veghează deosebit de vigilent în alte ţări astfel de situaţii, aici le trec cu vederea în mod inexplicabil, dar cinic. Dacă vom fi în stare să luptăm pentru drepturile noastre, atunci le vom avea, dacă nu… atunci vom continua să ne lamentăm în stil mioritic, fiindcă logica exclusivismului (termen folosit chiar de Eminescu) naţional ucrainean, ca şi a tuturor exclusivismelor de acest gen din lume, este iraţională, de neoprit şi incapabilă de a se autocenzura, din păcate.

 ŞTEFAN BROASCĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: