E o mare bucurie debutul fiecărui an şcolar, îmbrăţişat de emoţii de tot felul, o sărbătoare în prag de toamnă. Acel început de anotimp al roadelor, scăldat în magia culorilor, nu-l voi uita uşor, cu atât mai mult cu cât au trecut câţiva ani de la ultimul clinchet de clopoţel auzit în faţa careului din curtea liceului, ca profesor şi diriginte.
La primul consiliu profesoral, printre alte situaţii cerute, prezentarea planificării materiei, pe clase şi discipline, era obligatorie.
Profesorul Ion Cozmei, poetul, mereu fior lângă inima poeziei, nu reuşise să realizeze proiectarea didactică la o clasă a XI-a. Salvarea era la mine, gândi el. Cum să-l refuz?
A doua zi, sâmbătă, pe la ora 10, ne-am întâlnit în părculeţul de lângă Catedrală. El venea în faţă, uşor îmbujorat, urmat de amicul nostru comun, simpaticul profesor Adrian Popovici. Cu zâmbetul său larg, regretatul coleg şi amic mi-a strâns încrezător mâna, rostind cu haz că se simte onorat să ne revedem într-o zi aşa de frumoasă, mângâiată de razele încă darnice ale soarelui, dar şi una a surprizelor.
Ne-am oprit în trei pe o bancă, chiar la intrare, de unde am urmărit porumbeii ce se tot roteau pe deasupra noastră, ca apoi să se aşeze pe obiectele din jur. Penajul lor, variat colorat, avea ceva şi din frumuseţea toamnei ce se instala ca o minune a naturii. Am schimbat câteva vorbe, după care poetul, neastâmpărat şi atras de versul Marelui Cobzar, ne-a declamat, gesticulând din mâini, două poezii din creaţia acestuia.
La propunerea mea, n-am mai stat pe gânduri. Am apucat într-o plimbare spre Cetatea Zamca. Cum am intrat pe cărarea de la marginea pădurii, Ion Cozmei a dat drumul glasului său armonios, un tenor cu un timbru de invidiat. Ne-a provocat să recităm ori să intrăm şi noi în vocea lui. Îi plăcea să pigmenteze orice moment în stilu-i caracteristic.
Pădurea îşi schimba haina multicoloră, iar larma de peste vară scăzuse simţitor. Pe deasupra ei, ca nişte săgeţi, stoluri de păsărele exersau pentru zborul apropiat spre alte ţinuturi. La un moment dat, poetul a cules câteva frunze în culori ciudate. Le-a tot mângâiat, apoi a început să deşire dintr-o întâmplare hazlie, legată de şapca lui, primită de la un frate, fost şofer de tir, pe care o cumpărase tocmai din ţara celor o mie şi unu de lacuri. O luase de pe cap şi, râzând, spunea că este o călătoare înrăită pentru că o pierduse de vreo trei ori. Odată i-o schimbase cineva la o întâlnire cu scriitorii la Bacău. Abia peste ceva timp s-au reîntâlnit la Suceava şi s-a făcut rocada. Cel mai mult a stat la întuneric, biata şapcă, într-o nişă goală din dulapul mare din cancelarie, pusă de vreun coleg, drept răspuns la vreo epigramă ce l-a vizat direct. A avut şi alte peripeţii, glumise el, dar nu s-a putut despărţi de capul meu, cap de poet, descendent din nobila viţă eminoviciană. O tot rotea în mână şi o mângâia ca pe o rară şi preţioasă amintire de la fratele său, plecat spre ceruri, în urma unui accident.
Ne-a mărturisit că i-a închinat mai multe poezii celui dispărut, fiind inclus şi cuvântul „şapcă”. Şi-o lipise apoi de obraz şi, câteva momente, nu s-a mai auzit decât glasul tăcut al pădurii.
Ion Cozmei ne-a recitat apoi frânturi din sonetele sale, armura unor cuvinte fiind semnificată şi prin simboluri vegetale ori zoomorfe.
Luni, la prima oră, amicul a prezentat spre avizare şi acea planificare, după care mi-a arătat premiul obţinut la un concurs de creaţie de la Baia Mare. L-am udat imediat cu câte o cafeluţă, cu promisiunea că la viitorul trofeu voi fi invitatul lui într-o escapadă la Călineşti şi prin pădurea seculară din apropiere.
De multe ori, în pauze, era sarea şi piperul. Din câteva priviri, spre un coleg sau altul, slobozea apoi prin imagini speculative, nevăzute de ochiul obişnuit, stări de graţie ori fărâme uşor acide care să stârnească râsul.
Doamne, ce figură simpatică şi nostimă a fost!… Nicicum nu te puteai supăra pe el. Oscila cu uşurinţă de la o stare la alta şi insista, argumentat sau nu, doar pe cele ce dorea să obţină. Imediat începea câte un catren sau fredona ceva dintr-o melodie veselă şi soarele zâmbea iarăşi. Ştia să dea densitate clipei şi să intre cu mare iscusinţă în sufletul omului. Îi plăcea să se dueleze cu cei care îl provocau, fiind un desăvârşit spadasin în a le răspunde cu câte o epigramă sau vorbă de duh.
I-am fost alături în multe momente, am încercat să-i înţeleg unele frustrări, i-am respectat calitatea de poet bine definit, de cel mai bun traducător în limba română a celui mai mare poet al Ucrainei, Taras Şevcenko. Păcat că s-a grăbit spre lumea fără dor, spre cuibul liniştii veşnice. Mai avea atâtea lucruri de spus, fiindcă era bine prins în sfera creaţiei literare.
E toamnă iar… Anii se tot duc ca păsările călătoare, ca frunzele purtate pe aripi de vânt. Cine oare poate opri timpul? Nicicând, doar noi suntem iute trecători prin el. De aceea să-l preţuim prin fapte bune pentru a avea un rost în el.
EMIL SIMION
Comentarii