În această aspră uvertură de Brumărel, a plecat dintre noi VIRUŢA – Elvira CORJÎN, 59 de ani (n. 1959), 40 de ani neîntrerupt educatoare în Voievodeasa Suceviţei, localitatea de baştină. Că nu există casă, în micul şi legendarul cătun, în care, într-un fel sau altul, copii, nepoţi, părinţi să nu-i fi trecut prin mânuţele ei două, gingaşe şi tandre, de Dăscăliţă dedicată.
A iubit copiii ca pe ochii din cap.
Aşa cum, de altfel, dascăl de copii cu vădită chemare, şi-a crescut, educat şi iubit şi pe cele două fete ale ei, Carmen şi Anda, deopotrivă, desigur, şi cu nepoatele (trei la număr) – Daria, Alisia şi Denisa, nişte „sărăcii” ghiduşe şi drăgălaşe de ştrengăriţe… cuminţi şi de nostimă ispravă.
Viruţa a plecat împăcată spre alte zări şi-n alte dimensiuni, numai Bunul Dumnezeu ştie. În ordine cu viaţa, până la urmă, în armonie cu familia, cu obştea pe care a slujit-o ireproşabil. Negreşit, cu îndârjită trudă, cu inima ei mult prea generoasă, cu pasiunea şi chemarea vecine cu jertfa. A trăit – a trudit, cum s-ar spune, nefăcând degeaba umbră pământului. A iubit fără rest, necondiţionat, a aflat de timpuriu rostul cel bun al vieţii, sensul ei, şi a fost o evlavioasă (romano-catolică) în toată puterea cuvântului. Sortită fiindu-i acum un altfel de călătorie, s-a mutat la Domnu’, iată!, în acest aspru, grăbit şi nemilos Brumărel, un om bun, un suflet ales, un nobil caracter. Pământul s-a văduvit de-un pom copt, iar cerul s-a… căpătuit c-o îndumnezeită entitate solară.
Îţi mulţumim aleasă, inimoasă şi vremelnică făptură fără de seamă – fiică, mamă, soţie, bunică ori colegă sau prietenă fără de cusur, că ne-ai dăruit şi ne-ai învăţat pururea lecţia bunătăţii şi frumuseţii sufleteşti, virtuţile alese, bucurii şi zăcăminte niciodată pieritoare. Trupul cel slab şi de ţărână, mult ostenit şi repede stricăcios, porneşte de astăzi unde-i şi obârşia, dar fiinţa ta înavuţită generos şi însufleţită nepereche de nestematele veşnice va rămâne pururea în sufletul celor care te-au cunoscut, respectat şi iubit.
LA REVEDERE, ICA!
La revedere…
Mai bine 10 ani ca o lebădă decât 100 de ani ca o cioară.
Inimă răcită prea devreme, făptură firavă fără de pereche, plămădită şi zidită viguros din delicateţe şi negrăită sensibilitate, Viruţa cea binecuvântată generos de Pronia cerească ai plecat să te odihneşti pe îndelete, tu cea iubitoare, întâi-şi-ntâi, de FLORI (până la Dumnezeu !) şi pe care, întâi-şi-ntâi, le-ai sădit, îngrijit şi cultivat printre COPII – flori, altminteri, şi ei – ele nepieritoare, căldura şi Lumina VIEŢII !
Ne-am născut, ne-am luat şi obligaţia de a muri.
Iar ca să mori e de-ajuns să fii viu.
Să nu plângem că ne despărţim,
Să ne bucurăm c-am fost ÎMPREUNĂ…
Iscăleşte
Dumitru Brădăţan
prieten-iubit-soţ (nu în cele din urmă) 11 ani
Greşeală de tipar
de Magda Isanos
Pe fiecare filă-a vieţii mele
e-o lacrimă mai mult lângă surâs,
dar e-un belşug de dragoste şi vis,
ca-n nopţi de toamnă risipiri de stele.
Îmi răsfoiesc adesea trista carte
Şi-n foşnet de-amintiri, surâd şi-mi zic
Că-n drumul care duce către moarte
Eu n-am uitat pe margine nimic.
Sunt pete, însă petele-s de-argint
Ca nişte fluturi morţi, ca nişte flori,
Din câte-au răsărit de-atâtea ori
Şi s-au uscat pe-al inimii pământ
Ici-colo, stropi albaştri de cerneală
Şi urmele durerii, ca de praf,
Dar vina este-a unui tipograf
Cu litera destinelor în poală.
Toate trec ca floarea spulberată
de Serghei Esenin
Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,
Toate trec ca floarea spulberată.
Veştejit de-al toamnei mele frig,
Nu voi mai fi tânăr niciodată.
N-ai să mai zvâcneşti ca pân-acum
Inimă răcită prea devreme
S-o pornesc din nou desculţ la drum,
Stamba luncii n-o să mă mai cheme.
Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,
Pui pe buze flacăra pornirii
O, pierdutul prospeţimei har
Cu vioiul clocot al simţirii!
În dorinţi încep zgârcit să fiu,
Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?
Parcă pe un cal trandafiriu
Vesel galopai de dimineaţă.
Toţi suntem vremelnici pentru veci,
Rar ning fagii frunzele deşarte…
Binecuvântat să fie deci
Că trăiesc şi că mă duc spre moarte…
Comentarii