Luasem un premiu (500 lire sterline) la un salon internaţional de caricatură din Anglia, iar organizatorii îmi mai plăteau deplasarea şi cazarea pe trei zile pentru a fi prezent la festivitatea de premiere.
După circa 15 audienţe în Suceava şi la Bucureşti, joi, pe 22 iunie 1989, tovarăşul Cocan de la Paşapoarte (actualmente preot la o bisericuţă nouă din Voroneţ) mi-a spus: „Ne-am gândit să vă dăm drumul!” „Mama voastră… Da’ ce, eu îs puşcăriaş în ţara asta?!”; exact aşa mi-am spus în sinea mea.
Tot în respectiva zi, după ce am fost trimis din nou la fabrică (IMU Suceava) pentru a aduce o veche adeverinţă, dar cu dată recentă, prin care „toată lumea responsabilă” era de acord ca eu să călătoresc în străinătate, mi s-a eliberat paşaportul. (Pentru cei mai tineri trebuie spus că dacă erai norocos şi aveai paşaport, el era depozitat la serviciul paşapoarte, nu la tine acasă, şi, o dată la doi ani, dacă făceai o cerere cu şase luni înainte, poate ţi se înmâna paşaportul pentru a călători în străinătate pe un traseu clar stabilit.) Dacă nu aş fi fost un tip meticulos, cu tot cu acel paşaport nu aş fi putut ieşi din ţară! Mi se trecuse ca punct de ieşire Giurgiu, or pentru a zbura către Anglia, la acea vreme, nu se putea decât prin Otopeni. Ajungeam la Otopeni şi rămâneam pe aeroport fiindcă în paşaportul meu nu era menţionat acel punct pentru ieşirea din România…
„Veniţi mâine!” „Da, dar mi-aţi promis că îmi eliberaţi paşaportul astăzi şi eu deja mi-am cumpărat bilet de tren pentru la noapte. Mâine trebuie să fiu la Bucureşti la ambasada britanică pentru viză.” După încă vreo oră, mi s-a înmânat paşaportul cu o nouă viză, de data aceasta cu punctul de ieşire – intrare Otopeni.
Prin ianuarie-februarie depusesem o cerere pentru eliberarea paşaportului, în vederea unei excursii, în vară, în Bulgaria, Grecia şi Turcia. Când am fost înştiinţat (de Centrul de Cultură şi Educaţie Socialistă Suceava) că am luat un premiu în Anglia, m-am prezentat şi am anunţat acest lucru la Serviciul Paşapoarte, în vederea modificării cererii mele anterioare. „Nu este nicio problemă” mi-a spus tovarăşul Cocan, numai că, imediat, au început şicanările.
Era într-o zi de marţi când am înţeles mai bine că… „dar dumneavoastră aţi călătorit şi anul trecut”. Fusesem cu un an înainte, cu maşina, în aşa-zisul tur al ţărilor socialiste (URSS, RPP, RDG, RSC – aşa erau trecute în viză) şi n-ar fi fost cinstit faţă de alţi doritori de a călători în străinătate ca eu să nu aştept să se împlinească doi ani de la ultima ieşire. În acea zi, uitându-mă în ochii tovarăşului Cocan, mi-am zis: „Voi, până la urmă, tot o să-mi daţi drumul, dar eu nu mă mai întorc!”. Noroc că n-am spus acasă ce am de gând. Ne-am fi certat şi nu aş mai fi putut ieşi din ţară; în anul 2000 am aflat din arhivele CNSAS (Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii) că în anul 1987 a intrat în apartamentul nostru un anume tovarăş Socoliuc şi ne-a instalat microfoane de ascultare. Practic se ştia tot ce discutam şi făceam(!) în casă.
Am plecat din România în care doar ziua era lumină, iar noaptea domnea întunericul, şi am ajuns în Anglia, în care parcă anume pentru mine se aprinseseră toate becurile. Toate vitrinele erau luminate! Toate străzile erau luminate! Trecerile de pietoni erau şi ele luminate!
Am plecat dintr-o ţară cu galantare goale sau pline cu borcane de muştar şi sticle de vin spumant, uneori cu gheare de păsări şi copite de porci (renumiţii adidaşi!), şi-am nimerit într-o lume în care măcelarii făceau catapulte din cuţitele lor lungi şi le aruncau colegilor câte o mică fleică după gât.
Pe lângă toate astea, umblam într-o lume în care toţi vorbeau ceva ce eu nu înţelegeam. Eram ca într-un coşmar. Erau momente când nu eram sigur că-i adevărat. Mă pipăiam să-mi dau seama dacă sunt treaz sau visez.
În toată nebunia asta, ajung şi la Londra. Dau telefon, de pe stradă, la BBC (patronul hotelului din Margate, unde fusesem cazat în zilele festivalului de caricatură, a făcut rost de acel număr de telefon), şi vorbesc în engleza pe care nu o ştiam. Lucrau oameni inteligenţi şi acolo; centralista, după ce îmi spune mai multe amabilităţi, din care eu nu am înţeles nimic, îmi face legătura cu secţia în limba română.
Doamne, când am auzit vorbindu-mi-se româneşte, mi s-a pus un mare nod în gât şi am început să plâng. „Pentru fiecare există Cineva, Acolo, Sus!” mi-a zis dânsa.
I-am spus povestea mea precum că „mâine am avionul, dar eu nu vreau să mă întorc”. M-a rugat să-i dau numărul telefonului de pe stradă şi să aştept că mă va suna ea. Am aşteptat puţin, m-a sunat şi mi-a dat un alt număr de telefon. Am sunat şi s-a produs un alt miracol; cel care mi-a răspuns, tot în limba română, locuia la aproximativ 200 de metri de locul unde eram eu. Patronul hotelului de la Margate mi-a dat să am cu mine „Londra de la A la Z”, o carte cu toată cartografierea Londrei! Imediat am ajuns la adresa indicată prin telefon şi l-am întâlnit pe cel cu care vorbisem; se ocupa de ajutorarea celor în situaţia mea, în sensul întocmirii hârtiilor necesare pentru cererea de a rămâne în Marea Britanie. Tot timpul a avut grijă să-mi spună şi să-mi repete că este o hotărâre pe care eu o iau şi nu dânsul. La vremea respectivă, rămâneau în Marea Britanie cam 6-7 români; de altfel, foarte puţini primeau viză, din partea României, de a călători într-acolo.
M-am mirat că am văzut la el în casă un xerox. Noi, la fabrică, la IMU Suceava, la peste 2000 de angajaţi, aveam un singur xerox; şi mai târziu am aflat că fusese obţinut printr-o intervenţie a unui şef de secţie la o rudă de-a sa, care era în Comitetul Central al Partidului Comunist Român, la Bucureşti.
Tot în aceeaşi zi m-am întors la hotelul din Margate, iar a doua zi, după ce a plecat avionul către România, am sunat acasă şi am spus că eu nu mai vin. „Mihai, dar aici sunt atâţia oameni…!” A avut dreptate soţia; mulţi oameni au fost chemaţi şi a trebuit ca ei să dea explicaţii de ce au avut încredere în mine şi mi-au dat referinţe bune pentru a putea călători în străinătate. Şi nu oriunde; să ies din „lagărul socialist”!
CONSTANTIN PAPUC
Comentarii