George,
Mi-e greu să cred că toamna asta a venit pentru tine „la apus de soare”. Mereu te-am asemănat cu muntele semeţ al Bucovinei, un scoborâtor din stirpea vajnicilor bărbaţi ai locului, gata să se ia la trântă cu cea mai aprigă fiară din codrii care ţi-au fost atât de dragi. Dumnezeu te-a înzestrat cu un talant special şi plin de nobleţe: ai compus poezie, te-ai făcut cunoscut cu proză, ai făcut critică literară şi, peste toate, te-ai risipit, educând generaţii întregi de liceeni. Ai scris literatură cu discreţie şi cu ştiinţă, cu inteligenţă şi responsabilitate pentru cuvânt. Întâlnirile noastre, atâtea câte au fost, de fiecare dată scurte, m-au încărcat mereu cu energie pozitivă. Nu m-aş fi gândit niciodată că Dumneaei deja te pândeşte cu mâna strânsă pe toporâşte. Până la urmă, e vrerea lui Dumnezeu, căci, îţi aduci aminte, niciun fir de păr de pe capul nostru nu cade fără ştirea Celui-de-Sus. Ţi-ai împlinit menirea pe pământ, cu satisfacţie şi cu bucurie, dar şi cu zbucium şi cu durere, iar în aceste clipe, când rămâne doar frăţietatea, aş vrea ca ai tăi să simtă îmbrăţişarea unui alt bucovinean, care nu s-a putut abţine să nu verse o lacrimă, la despărţire. Închei cu urarea ce mi se pare acum cea mai potrivită: Domnul să te aşeze în ceata drepţilor Săi!
Ioan de la Rîşca
Comentarii