Un dascăl şi amintirile sale

Amintiri ce rămân peste timp. Amintiri ce mă duc înapoi. (…) Pe măsură ce mă afund în timp, oglinda din sufletul meu adună tot mai multe imagini.

În mijlocul lor străjuieşte şcoala sub cer limpede şi înalt, în curtea căreia glasurile de copii îmi sună calm şi ademenitor ca într-o vacanţă nesfârşită.

Emil Simion e un om bogat. Nu numai pentru că are peste zece cărţi publicate, ci şi pentru faptul de a fi în posesia unei zestre de întâmplări cu o gamă largă de manifestare. A fost învăţător de limba română ca şi mine (de-o vreme au dispărut învăţătorii, slujitorii şcolii numindu-se profesori, bieţii de ei!) şi, mulţi ani, director coordonator la Udeşti. Când să ajungă şi el la titulatura de manager, a făcut bine şi s-a transferat la Liceul Sportiv din Suceava, unde a fost coleg de catedră cu regretatul Ion Cozmei. Bine pregătit profesional (valabil şi pentru jumătatea sa – Elvira), dispunând de calităţi nebănuite de conducător, harnic şi optimist, intransigent, dar omenos, prins adeseori între ciocanul obtuzităţii politrucilor şi nicovala colectivului didactic, E. Simion a reuşit, prin inteligenţă şi chiar un soi de şiretenie, să evite ori să dezamorseze situaţii tensionate, ridicând prestigiul şcolii de la Udeşti. Iar aceasta nu s-ar fi putut întâmpla dacă directorul nu s-ar fi simţit solidar întru omenie cu toţi colegii de breaslă.

În esenţă, cam asta rezultă din ultima sa carte, Mă cheamă amintirile…, de apariţia căreia s-a ocupat, în 2018, Editura „George Tofan” din Suceava, romanul şederii sale în comuna bucovineană amintită, unde un fost elev l-a apreciat cum se cuvine, în mijlocul unei lecţii deschise: girectorul este frumos. E de la sine înţeles că aceeaşi părere o aveau şi colegele de muncă, în majoritatea lor aflându-se la vârsta exuberanţei. Interesant este că autorul reuşeşte să facă pasul înţeleptului şi peste momentele nefaste, de obicei provocate de starea precară a moralităţii unor indivizi teleportaţi în funcţii de control în cadrul inspectoratului şcolar. Un astfel de profesor, misteriosul Ibrăileanu al Sucevei, s-a dat în spectacol la o lecţie de gramatică, umilind-o pe profesoară în faţa elevilor pe motiv că a luat un predicat verbal, despre care inspectorul „doxat” susţinea că e nominal. A fost nevoie ca, până la concluziile brigăzii, profesoara să alerge la universitarul Constantin Popescu, cel care a confirmat justeţea analizei făcute de dăscăliţă, inspectorul primindu-şi palma cuvenită tot în public.

www.romanidecentenar.ro

Amintirile noastre comune ne destăinuie că, în cadrul brigăzilor de altădată, pe lângă oameni de caracter, se găseau de fiecare dată şi unii inspectori în postură de jandarmi (a, nu lipseau nici… jandarmeriţele!) pregătiţi cu bastoane şi aflaţi în căutarea, mai întâi a nodului în papură, apoi a unor spinări „vinovate” de imaginare erori didactice sau de altă natură. Era normal ca aşteptarea concluziilor să capete spectrul prezenţei sabiei lui Damocles: La şedinţă emoţiile pluteau în valuri. Vizibil marcate, cadrele didactice aşteptau aproape cu răsuflarea tăiată sosirea prezidiului şi anunţarea verdictului. (…) Număram secundele în gând. Timpul parcă se oprise în loc. Cartea conţine referiri şi la atitudinea tovarăşilor cu mapa de la judeţ, responsabili pentru organizarea în forţă a „barabuliadei” şi a altor vajnice competiţii („borcaniada”, „Daciada”, „Cântarea României”), urmând ca, în ultima parte a anului şcolar, să se facă… recapitularea materiei. Unul din aceşti bravi slujitori ai socialismului victorios se distinge printr-o iniţiativă capabilă să revoluţioneze hrănirea animalelor. Dar să-i dăm cuvântul autorului: Tovarăşului „arbore” îi venise într-o toamnă „geniala” idee să ieşim şi noi cu elevii la îmbogăţirea şi diversificarea bazei furajere a CAP-ului, deşi intraserăm de vreo două zile în clasă, după o lungă perioadă de izolare pe tarlalele comunei. Cine să se împotrivească acestei inepţii? Mai ales că era un an bogat şi câmpul gemea de furaje. Probabil că îl atrăgeau tot mai mult frunzele, fiind legate de primul său nume…

Dincolo de asemenea momente venite din afară, atmosfera din spaţiul şcolii e destinsă, luminoasă şi propice pentru o activitate laborioasă. Nu lipsesc nici aspectele de tot hazul, când o colegă, pusă pe distracţie periodică, îşi îmbrobodeşte bărbatul cu dovezi ale prezenţei sale pe la diverse înmormântări: colacul, prosopul şi lumânarea, soluţia ideală psihopedagogică de a întreţine în casă convieţuirea paşnică. Altădată, două învăţătoare s-au prezentat la primar pentru a rezolva termenii unei reclamaţii. Şi au făcut-o într-un stil cu totul original, după cum a recunoscut însuşi conducătorul comunei, prea mulţumit pentru înfrângere: Feline, nu alta! Nu am mai putut să le fac faţă. Frumoase, elegante, ispititoare, drăcoaicele! Eu spuneam o vorbă, ele, zece! Nici nu am reuşit să le citesc conţinutul reclamaţiei. Oare nu au soţi acasă care să le mai potolească? Dau la om precum câinii prin băţ, vorba aceea… De ce nu spuneţi nimic? m-a apostrofat cu un uşor tremur în glas. Aveţi multe specimene ca ele în comună? Volumul e presărat şi cu alte întâmplări nostime, cum e cea din noaptea Sfântului Andrei (când unei domnişoare bătrâne i s-au furat porţile şi i-au legat în loc un câine jigărit, fără o ureche şi fără coadă, căruia i-au pus la gât un carton pe care scria: „Caut partener de viaţă”. A vuit satul în delir. Râdea şi domnişoara amuzându-se copios, după care a spus: „Începutul e bun.”), însă accentul cade pe figurile luminoase de educatori jertfelnici, preocupaţi permanent atât pentru propria formare, cât şi pe cea a şcolarilor, cazul, pe lângă altele, al tatălui poetului Liviu Popescu.

„Girectorul” a trăit din plin evenimentele din Udeşti, a participat la cele mai multe din ele cu entuziasm, ba a şi provocat bună parte, în calitatea sa de responsabil pentru bunul mers al învăţământului, întreţinând o relaţie de corectitudine şi de cordialitate şi lăsând în şcoală o amprentă sigură şi viabilă. Astăzi, nu e decât un nostalgic dar şi un neastâmpărat, cartea fiindu-i mărturia elocventă. Şi nu e o mărturie seacă, într-o înlănţuire de evenimente fără nici o noimă. Autorul dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, reale calităţi de scriitor, iar lectura volumului e o adevărată încântare. Caracterul „personajelor” e surprins prin câteva note definitorii (Pe o scară veche apăruse bătrânul încă verde, cu zâmbet cald şi primitor. Şi-a scos căciula, aruncând-o pe un scaun. Cu faţa înflorită cu vinişoare roşii şi cu ochii ageri, o fulgerase pe Luxiţa, îndreptându-se spre ea), dialogul alert se apropie de ceea ce numim oralitate (Al dracului bucovineancă! Ce fel de soţ ai, doamnă? Aşa-i de naiv sau se preface? Aş vrea să-l cunosc. Poate-i surdo-mut?), în vreme ce pasajele descriptive sunt dovada unui suflet sensibil, atent „la tot şi la toate”: Albul imaculat al zăpezii, sărutat de razele soarelui, crea privirii sclipiri diamantine. Brazii păreau îmbrăcaţi în imense cojoace de nea. Fumul slobozit pe coşurile caselor se înălţa ca nişte fuioare în spirale alb-gri. Trenul gâfâia sacadat. Urca şerpuind spre punctul nostru de întâlnire.

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: