100 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Buftea

Participarea ţării noastre la Primul Război Mondial alături de Antantă este şi astăzi un reper al modului în care acea extraordinară generaţie care a înfăptuit Marea Unire a ştiut să-şi urmărească obiectivele şi să se sacrifice pentru împlinirea idealului naţional. Din păcate, adesea uităm că România anului 1918 s-a clădit pe jertfele şi suferinţele unor oameni. Ocuparea Munteniei în decembrie 1916, incendierea rafinăriilor de petrol, a depozitelor de cereale, refugiul populaţiei în Moldova şi tifosul exantematic, lipsa alimentelor, jertfele pe front ale sutelor de mii de soldaţi au fost, fără îndoială, momentele cele mai dramatice ale acestei naţiuni în drumul ei spre Marea Unire. La acestea se adăugă şi umilinţa de a fi obligat să semnezi o pace înrobitoare.

Semnarea Păcii de la Buftea – Bucureşti din data de 7 mai 1918 nu a fost o consecinţă a cursului luptelor de pe frontul român, acolo unde armata noastră a stat neclintită în faţa unui duşman pe care l-a îngenuncheat în luptele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, ci a revoluţiei bolşevice conduse de Lenin. O revoluţie care a scos Rusia din război, iar pe noi ne-a lăsat ca singura forţă beligerantă pe frontul de est. Aşadar eram singuri împotriva unei uriaşe maşini de război – Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Turcia şi Bulgaria), aflate în proximitatea noastră.

În decembrie 1917, România a semnat la Focşani un armistiţiu cu Puterile Centrale, dar, din păcate pentru armata noastră, luptele nu s-au încheiat, pentru că în ianuarie ne-am văzut puşi în dificila situaţie de a lupta cu fostul nostru aliat – armata rusă. O armată animată de idealurile bolşevice şi cuprinsă de anarhie, care jefuia tot ce-i cădea în cale şi din acest considerent a trebuit alungată din ţară.

Pace sau război

Deciziile liderilor bolşevici ruşi de a ieşi din război ne-au adus în situaţia de a fi somaţi, la sfârşitul lunii ianuarie 1918, de către germani: România să-şi precizeze poziţia, război sau pace, altfel rupem armistiţiul şi continuăm războiul.

Dintr-odată liderii români de la Iaşi s-au văzut puşi în dilemă: să continue lupta, aşa cum cerea Franţa prin vocea generalului Berthelot, sau să accepte încheierea unei păci separate, cu toate consecinţele care decurgeau din ea: condiţiile grele pe care cel mai probabil aveau să le impună învingătorii şi pierderea avantajelor promise de Antantă în cazul câştigării războiului, şi anume recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România.

La Consiliile de coroană desfăşurate în ianuarie 1918 s-au luat două importante decizii: prima era aceea a demisiei guvernului Ion I.C. Brătianu – Tache Ionescu şi numirea unui nou guvern, condus de generalul Alexandru Averescu, iar a doua era ca noul guvern să tergiverseze cât de mult se putea încheierea păcii. A doua decizie avea o raţiune foarte clară: prin încetinirea negocierilor şi amânarea semnării unei păci exista posibilitatea ca, în aceste luni, Antanta să obţină o victorie decisivă pe frontul de vest împotriva Germaniei, iar condiţiile să se modifice radical.

Alexandru Averescu a numit o delegaţie, condusă de Constantin Argetoianu, însărcinată să poarte negocieri cu Puterile Centrale. La sfârşitul lunii ianuarie, această delegaţie s-a deplasat la Bucureşti, unde a luat contact cu pretenţiile şi condiţiile Germaniei faţă de România. Comunicarea condiţiilor făcută de către germani a fost un adevărat şoc pentru liderii politici români aflaţi la Iaşi. Germanii solicitau cedarea Dobrogei, a unor importante facilităţi economice, demobilizarea şi dezarmarea armatei, dar şi îndepărtarea de pe tron a regelui Ferdinand, vinovat în faţa rudelor sale imperiale de faptul că trădase interesele familiei de Hohenzollern şi apărase cauza ţării sale.

Condiţiile semnării tratatului

www.romanidecentenar.ro

La data de 5 martie 1918 a fost semnat la Buftea şi acordul preliminar de pace, practic s-a creat un cadru pentru definitivarea tratatului de pace. Cu aceeaşi dată, guvernul Averescu, care nu se mai bucura de sprijinul politic iniţial şi nici de cel al familiei regale, a demisionat, fiind pusă în practică aşa-numita „rezervă regală”, o ultimă soluţie, prin numirea lui Alexandru Marghiloman, un filogerman convins, ca prim-ministru. Regele Ferdinand şi restul liderilor de la Iaşi au stabilit să ia această decizie fiind convinşi că noul guvern şi liderul său se vor bucura de simpatia şi încrederea germanilor şi vor putea să obţină condiţii mai bune de pace.

Realitatea s-a dovedit a fi alta. Alexandru Marghiloman nu a reuşit să obţină condiţii mai bune şi s-a văzut nevoit să semneze un tratat de pace care avea să-i pecetluiască mai târziu cariera politică.

La data de 7 mai 1918, la palatul Cotroceni, şefii delegaţiilor României – Alexandru Marghiloman prim-ministru, Germaniei – Richard von Kühlmann, ministru de externe, Austro-Ungariei, Stefan Baron Burian de Rajecz, ministru de externe, Bulgariei – Vasile Radoslavoff, prim-ministru, Turciei – Ahmed Nessimi Bey, ministru de externe, au semnat Tratatul de pace. Acesta conţinea un document – Tratatul Colectiv, cu 8 capitole şi 31 de articole, apoi alte tratate separate cu Puterile Centrale, Convenţii juridice, economice, contabilizând 137 de pagini etc.

Conţinutul celor opt capitole

Cele opt capitole ale Tratatului Colectiv conţineau prevederi legate de: demobilizarea forţelor militare române; cesiuni teritoriale; despăgubiri de război; părăsirea teritoriilor ocupate; regularea navigaţiunii pe Dunăre; egala îndreptăţire a confesiunilor. La capitolul de cesiuni teritoriale se stipula că sudul Dobrogei şi Cadrilaterul reveneau Bulgariei, restul Dobrogei era administrat în comun de Puterile Centrale, portul Constanţa era luat de germani, României i se garanta accesul la mare pe drumul Cernavodă – Constanţa, alţi 7.000 kmp din zona carpatică reveneau Austro-Ungariei. Un al doilea document important al tratatului, Convenţia economică încheiată cu Germania şi Austro-Ungaria, prevedea cedarea şi concesionarea rezervelor petroliere către aceste ţări pentru o perioadă de 90 de ani, a surplusului de cereale şi vite pentru export, iar preţurile la care erau achiziţionate erau stabilite de către comisii mixte. România era obligată să-şi demobilizeze armata, să accepte pe teritoriul ei armata de ocupaţie, să ofere condiţii preferenţiale supuşilor Puterilor Centrale, să nu pedepsească pe cei care avuseseră atitudini filogermane sau care trădaseră ţara în favoarea Germaniei, aşa cum se întâmplase în cazul colonelului Sturdza. Dureros era faptul că România pierdea 27.000 kmp, 800.000 de locuitori, dar şi independenţa economică.

Din fericire, Tratatul nu a fost ratificat de către regele Ferdinand şi nu a produs efecte decât până la finalul lunii octombrie, când a fost denunţat. De altfel, România a decretat din nou mobilizarea şi a declarat război Puterilor Centrale pe 10 noiembrie 1918. Pacea de la Buftea – Bucureşti a devenit nulă în plan internaţional prin încheierea tratatelor de pace de la Versailles, Saint-Germain, Neuilly, Trianon între statele Antantei şi cele ale Puterilor Centrale.

Putem conchide, la final, că Pacea de la Bucureşti a fost unul dintre cele mai dureroase şi neplăcute episoade ale istoriei României în epoca 1914-1919 şi că aceasta rămâne şi astăzi o lecţie aspră a trecutului nostru. (Prof. dr. DORIN STĂNESCU, articol publicat în cotidianul „Lumina”)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: