Motto: „Bade Ioane, aş dori să-ţi fac
Un cântec nou, de ţi-ar mai fi pe plac!”
Se consideră că, după aproape 30 de ani de la revoluţie, tot nu ştim adevărul, iar cei vinovaţi de moartea celor peste 1200 de oameni, în principal tineri, zburdă liberi în noul peisaj politic, au funcţii şi grade, pensii pentru eroismul manifestat în revoluţie, însă, de când e lumea lume, n-a fost pedepsit un personaj colectiv, se caută un singur vinovat care, pedepsit exemplar, să ispăşească vina tuturor vinovaţilor. Vă mai amintiţi de cei 60 de mii de morţi, executaţi cu sânge rece de Ceauşescu? Dar de subminarea economiei naţionale? De banii din băncile străine? Pentru crima din ziua de Crăciun plăteşte cineva? Responsabilii cu acest asasinat trăiesc, sunt mândri de realizarea lor epocală, pentru că s-a făcut în numele poporului, pentru libertatea lui, scuza supremă care adoarme conştiinţele şi istoria. Cât despre procesul soţilor Ceauşescu, se poate spune că a fost o încălcare grosolană a justiţiei care nu-şi găseşte egal decât în alte situaţii similare. Şi, pentru că revoluţia îşi mănâncă puii, de ce să nu-l devorăm noi pe Iliescu şi pe ai lui, Petre Roman şi Gelu Voican-Voiculescu, şeful cioclilor cuplului Ceauşescu? Că aşa s-a întâmplat în revoluţia franceză (1789-1794), când, după ce a fost ghilotinat Danton, a venit rândul iacobinului Robespierre şi al tovarăşilor lui de idei, între care şi Saint-Just (avea 24 de ani), iar după revoluţia bolşevicilor din 7 noiembrie 1917, numărul morţilor nu mai este cunoscut cu certitudine.
Fără îndoială, Iliescu, ajuns şef nu se ştie cum (se uită că numele lui a fost vehiculat la întâlnirea de la Malta dintre Bush senior şi Gorbaciov), în vidul de putere de după fuga lui Ceauşescu şi în haosul provocat de zvonuri, teamă şi nesiguranţă, a făcut greşeli, a acţionat pripit la sfaturile şi intervenţiile altor membri ai Frontului Salvării Naţionale, dar de aici până a-i pune în cârcă peste 1200 de morţi este cale lungă. Atunci, în acele zile fierbinţi, ca şi acum, se caută vinovaţi ca să fie duşi în faţa procurorilor şi pedepsiţi. Cine a tras în noi după 22 (decembrie) clamează cei scăpaţi de măcelul general. Păi să stăm strâmb şi să judecăm drept: Puteau să tragă cei care aveau arme, unele date „revoluţionarilor” cu buletinul, ca să se apere revoluţia. De asemenea, aveau arme şi pregătire cei devotaţi lui Ceauşescu, care au ştiut să se ascundă. Şi, în sfârşit, avea arme armata, folosite în scopul declarat împotriva duşmanilor revoluţiei. Atunci, fără control, în libertatea dobândită prin posesia unei arme, mulţi şi-au încheiat socotelile cu duşmanii personali, reali sau presupuşi, alţii au tras de plăcerea de a auzi cum pocneşte un pistol mitralieră şi cum se zvârcolesc sângerând cei atinşi de gloanţe. S-a tras prosteşte, fiindcă revoluţia absolvă de vină, eşti patriot, în slujba patriei atacată de duşmanii descoperiţi atunci: teroriştii. Diversiunea cu teroriştii a dus la sacrificarea multor vieţi de tineri, unii plecaţi din ţară în Bucureşti, ca să apere revoluţia. Nici între unităţile militare n-a fost ordine şi disciplină: s-au dat dispoziţii contradictorii, s-a tras orbeşte în tot ce mişca, considerat terorist şi duşman. Aşa s-au comis crimele împotriva umanităţii, care nu pot fi prescrise, trebuie găsiţi vinovaţii şi judecaţi în numele poporului. Ni se propune să-i vedem pe cei trei: Iliescu, Roman şi Voican cu kalaşnikoavele de gât, trăgând cu sete şi omorând la întâmplare. Şi în judecata aceasta se aplică principiul că eşti vinovat fiindcă eşti contemporan cu evenimentul. Aplicat cu fermitate, acest principiu ar putea mulţumi pe toţi Mărieşii şi pe toţi Prinţii huilei, deşi nu-i exclus să se găsească alţii care vor cere judecată mai aspră şi pedeapsă pe măsură. Nu pot împărtăşi punctul de vedere potrivit căruia s-au comis crime împotriva umanităţii cu intenţie, voit, pentru a se legitima luarea puterii. Iliescu era legitimat, iar cei veniţi de pe unde au fost plecaţi, n-au fost ceruţi de nimeni să facă oficiul de conducător, nici Coposu, nici Câmpeanu, nici Raţiu, care nu mâncaseră „salam cu soia”. Dacă-l avem în vedere pe Iliescu, mi se pare că-i mai vinovat pentru alte „delicte” decât pentru pompoasa crimă împotriva umanităţii. Care ar putea fi trei delicte grave, comise de preşedintele Iliescu? În primul rând, înscriem tolerarea hoţilor şi a hoţiei, în al doilea rând, vânzarea pământului ţării către străini şi în al treilea rând, aducerea în ţară a fostului rege Mihai I, cu casa lui de întreţinute şi întreţinuţi. Aşa că, „măi dragă”, Iliescu, poate fi judecat pentru infracţiuni palpabile, dacă ţineţi morţiş să judecaţi un bătrân de 87 de ani, care oricum aparţine istoriei, nu procurorilor militari şi judecătorilor. Ce se urmăreşte de fapt? După ce preşedintele Klaus Iohannis şi-a dat acordul să înceapă urmărirea penală, se poate spune că stânga mai primeşte o lovitură, iar drumul spre al doilea mandat se deschide şi se luminează. Vedeţi? E ca la revoluţie: ai nevoie de „moartea” unuia ca să te caţeri pe umerii lui, mai ales atunci când prin tine însuţi nu eşti nimic. Şi în acest proces sunteţi mânaţi din urmă de euro-atlantici? Vai de capul celor care nu se ridică nici la rangul de guvernator într-o colonie! Ni se trimite condamnarea în plic de la Bruxelles sau de pe alte meleaguri.
Comentarii