A FOST CA NICIODATĂ…

„Tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor care n-au fost niciodată (…), prin urmare ai fost, eşti, vei fi totdeauna”.

 În timpurile noastre nici cei mici nu cred în poveşti. Dar cu toţii, copii sau oameni în plină maturitate, ne este drag să le ascultăm sau să le povestim, prin ele văzându-ne aievea bunicii clipocind în serile geroase la gura sobei. Firul lor, tors din caierul de aur al tezaurului popular, ne duce până în rărunchii pământului – la strămoşii care, din întunericul adâncimilor, reapar în urzeala covoarelor de iarbă, în tufe de măcieşi şi crengi de liliac ce veghează pacea cimitirelor.

E mult de-atunci, Harieta, de când eram copii mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate pe lumea asta… Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele…”, îi scria Mihai Eminescu devotatei sale surori, peste ani, când moşia de la Ipoteşti a fost vândută. După moartea mamei (august 1876), şirul durerilor a continuat pentru Poet. Constrâns de nevoi, tatăl său a fost nevoit să vândă moşia de la Ipoteşti, lucru de care toată viaţa s-a temut Eminescu. Se vede că îi erau foarte scumpe acele locuri unde a făcut primii paşi „pe cărarea spre izvor” şi a fost străfulgerat de fiorul primei iubiri. Or, după disperatu-i „Să mă culc cu faţa-n sus /Şi să dorm, dormire-aş dus…”, a făcut eforturi să împrumute bani şi să-şi răscumpere leagănul scump al poveştilor.

Nu ne-am revenit încă din miracolul sărbătorilor de iarnă, când renasc legendele Daciei bătrâne. Şi dacă mai credem că în aceste nopţi se deschide cerul, şi mai stăm de veghe să vedem Lumina Mare şi pe Dumnezeu din Înalturi, nu există loc de îndoială şi pentru o altă poveste, basmul despre naşterea lui Mihai Eminescu, povestit de Geo Bogza.

Deşi este bine cunoscut, şi am mai făcut referinţă la el, cred că nu e de prisos să reamintim acest mişcător basm: „Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii, iar de multe ori erau izgoniţi. Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:”Oameni buni! Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe. „Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!”.

 Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe, şi i-au ospătat şi i-au pus să doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc. A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!”

 – Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

 – Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu”.

Vom adormi cu acest basm în noaptea spre 15 ianuarie. Şi vom visa că ne vedem sufletul, că suntem acel neam de oameni din care a răsărit Eminescu. Trezindu-ne în zorii zilei, de dimineaţă până în seară, vom da viaţă basmelor, vom da glas simţirilor şi bucuriei de a fi români, dar mai ales crezului că Eminescu ne este un model permanent de gândire şi acţiune. Dar toate acestea vor rămâne pentru noi numai o poveste, căci, după cum ne arată semnele timpului de azi şi dintotdeauna, Eminescu e greu, e imposibil de atins. Însăşi dorinţa de a-l urma, a-l lua drept model este un act de mare curaj, de care puţini chemaţi sunt în stare. La întâlnirea cu eternitatea geniului eminescian, râvnind să-i atingă culmile, luându-l de model, mulţi poeţi ar înceta să mai scrie versuri, mulţi care pretind că fac ziaristică n-ar mai îndrăzni să se numească publicişti… Dar cât de mult s-ar împuţina rândurile patrioţilor, dacă am lua drept etalon sacrificiile lui Eminescu pentru românitate! De aceea e mai simplu, mai uşor, şi sufletul ne este împăcat, închinându-ne la Eminescu-demiurg, mitizat, monumentalizat. Ne justificăm că suntem, pur şi simplu, oameni, cu dreptul la slăbiciuni, la compromisuri cu propria conştiinţă…

MARIA TOACĂ

 Cernăuţi

Print Friendly, PDF & Email

Comentariul dvs.

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

*

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: