În a doua zi de Paşti am avut revelaţia dialogului cu un om deosebit, viaţa şi creaţia căruia s-au învrednicit să fie înnobilate cu harul Celui de Sus. În fiecare primăvară, de Sfintele Sărbători ale Învierii şi de Duminica Mare, dramaturgul, poetul, prozatorul Gheorghe Calamanciuc vine acasă, la baştina sa Mihoreni. E o tradiţie adânc înrădăcinată în sufletul său, pe care a încălcat-o, din motive obiective, doar de două-trei ori de-a lungul deceniilor trăite în oraşul Bălţi. Însă până acum, nu ştiu dacă a avut o apropiere atât de sufletistă cu o familie mai mare decât cea a neamurilor sale dragi din Mihoreni – intelectuali din comunitatea românilor cernăuţeni, adunaţi într-o reuniune prietenească la Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” de preşedintele acestei instituţii, scriitorul Vasile Tărâţeanu.
Sosind mai repede decât alţii, am avut plăcutul prilej să conversez cu oaspetele nostru şi să aflu că nu-i place să i se spună că a venit în ospeţie. S-a obişnuit cu mare greu că trebuie să treacă graniţa când vine acasă şi să audă de la grăniceri sau de la vameşi întrebări de tipul: „Unde vă duceţi? Cu ce scop?”… „Cum să vii în ospeţie la tine acasă?”, se revoltă acest fiu nerătăcitor al Mihorenilor, al Bucovinei, al Basarabiei – toate pentru el fiind o unică Patrie, cu numele România. El păstrează în inimă un spaţiu pentru icoanele de acasă, se întoarce mereu în leagănul matern, la mormintele părinţilor, la sora cea mai mare, Gheorghina, despre care scrie într-o poezie: „Visai ieri noapte că murise mămuţa./ Şi eu, prunc, legănat de Ghinuţa,/ Dormeam în poala ei cu lumina/ Ce inundase, potop alb grădina”. Cu cealaltă soră, Viorica, dezvăluie că „… avui un vis mai poznaş:/ Se făcea că eram ştrengari mulţi pe imaş…”.
Român în paşaport şi în suflet
Nu întâmplător am început cu poezia. Deşi a fost primit în lumea scriitorilor mai întâi de toate ca dramaturg, dl Calamanciuc mi-a mărturisit că din cele trei ipostaze ce-l definesc ca om al literelor, mai apropiată sufletului îi este cea de poet. De aceea revine mai mult ca poet la sânul baştinei, unde, prin clasa a şaptea, a scris primele versuri şi umbla ţanţoş ca un cocoş când şi le-a văzut publicate în ziarul raional. Ca să ne facă pofta mai mare de poezie, ne-a pus în faţă, de-a valma cu volumele de versuri, proză şi dramaturgie, vin din butoiul propriu, adus de la Bălţi împreună cu soţia sa, Varvara, şi dulce cozonac de la surorile din Mihoreni, Gheorghina şi Viorica. Totuşi, cu mai mult drag ne-am înfruptat din delicatesele literare oferite, dându-i deplină dreptate când scrie „N-am ce vă da în afara cuvântului”. Într-adevăr, cea mai mare bucurie Gheorghe Calamanciuc reuşeşte să ne-o dăruie prin cuvânt, cu toate că este, conform propriei definiţii, „un scriitor întârziat”. Aş zice, chiar prea mult retras în sine, după cum reiese din debutul său tardiv.
A fost mai întâi ziarist, colaborând şi astăzi cu articole combative la „Literatura şi arta”. A scris neîncetat – poezie, proză, drame… Însă crea pentru sertar, scrierile sale venind în contradicţie cu ideologia comunistă şi fiind indezirabile în perioada sovietică. „M-am afirmat târziu în literatură, mai mult de 30 de ani am scris fără să public ceva. În tinereţe, când lucram la redacţia din Făleşti, am avut o tentativă de a edita o plachetă de poezie. Scriitorul Alexandru Cozmescu m-a sfătuit binevoitor să scriu ceva despre Lenin, partid, prietenia popoarelor, aceasta fiind condiţia de a-mi vedea versurile publicate. Am încercat, dar nu mi-a reuşit această prostie…”, mi-a dezvăluit „întârziatul literat” care, spre deosebire de mulţi colegi prolifici, avea încă un arţag – să se publice în grafie latină.
Astfel, refuzând să-şi publice primele cărţi de poezie cu litere ruseşti şi cu poeme elogioase despre partid, Lenin şi internaţionalismul proletar, a rămas român nu doar în paşaportul sovietic, ci şi în suflet. Din fericire, nu zadarnic a aşteptat vreo trei decenii timpuri mai bune. În primul an, când s-a revenit la crinii scrisului latini, a editat trei cărţi. Debutul său literar a avut loc la vârsta de 53 de ani. Dar de atunci, norocul editorial l-a însoţit mereu. Acum doi ani, când şi-a sărbătorit jubileul septuagenar, avea în palmares o poliţă impunătoare de cărţi, inclusiv două volume solide –Teatru pentru copii şi romanul Donjuan, proscrisul, care încheie trilogia epică despre Donjuan, editate la Iaşi, în cadrul colecţiei OPERA OMNIA. Piesele şi cărţile sale pentru copii s-au învrednicit de premii republicane, bunăoară, pentru al doilea roman, Donjuan, în derivă, a primit „premiul pentru roman” în cadrul Salonului Internaţional de Carte, ediţia 2012. Gheorghe Calamanciuc este apreciat astăzi ca unul dintre cei mai semnificativi dramaturgi din Republica Moldova, consacrându-se activităţii de secretar literar al Teatrului „Vasile Alecsandri” din Bălţi. El este unicul în spaţiul basarabean care scrie monodrame, pentru un singur actor. Bucuria sa cea mare e că încă un herţean a ajuns în fruntea trupei teatrale – Constantin Stavrat a fost numit în funcţia de director artistic.
Unicitatea sa are şi o tentă romantică din copilăria de la Mihoreni, evocată de scriitor în mediul colegilor de condei. Făcând şcoala serală, a lucrat doi ani în colhoz, a cărat cu căruţa nutreţuri la fermă. „Unde o să mai găsiţi un căruţaş printre scriitori? Care dintre voi se pricepe să înjuge boii la car, să înhame caii la căruţă?”, îşi întreabă colegii, nu fără mândrie, românul din Mihoreni. Şi în memoria satului a rămas ca un căruţaş nemaipomenit, căci umbla nedespărţit de carte. „Cu cartea în căruţă” – poate va scrie un roman şi cu acest titlu, deşi spune că cel de-al cincilea volum de proză este ultimul său roman. Detalii din drumul vieţii sale, de la leagănul copilăriei şi până la realizările de astăzi, au fost expuse de tânăra consăteană a scriitorului, domnişoara Adriana Lupu, studentă în anul I la Catedra de Filologie Română şi Clasică a Universităţii din Cernăuţi. Trebuie să menţionăm că expunerea studentei a fost un adevărat, cuprinzător eseu, emoţiile tinerei fiind detensionate de prezenţa tatălui ei, profesorul de la Şcoala Medie Mihoreni, Gheorghe Lupu. Şi dacă tot am ajuns cu vorba la şcoala din Mihoreni, voi aminti că atmosfera de acolo îl bucură pe scriitor, pentru că are cui aduce carte şi cuvântul românesc. În expunerea sa, Adriana a evidenţiat că opera lui Gheorghe Calamanciuc, inspirată în mare parte din viaţa satului natal, este citită cu interes de elevi. Semnificaţia întâlnirii cu acest confrate al scrisului în prima zi din Săptămâna Luminată a Sfintelor Paşti a fost dezvăluită poetic, prin parabole cristice, de distinsul om de cultură şi al literelor Mircea Lutic, care a pus în evidenţă toate componentele specifice omului de creaţie Gheorghe Calamanciuc, dând glas din creaţia lirică a protagonistului întâlnirii unei poezii consacrate lui Grigore Vieru.
O mare amăreală („tristeţea de dincoace de Prut”) pentru fiul Mihorenilor este că în multe şcoli de la noi se stinge flacăra românismului. La fel se întâmplă şi prin părţile Bălţilor, mai ales după ce a fost ales preşedinte „Dodon Visarionovici”, cum îl porecleşte el pe şeful nou ales al Republicii Moldova. În această privinţă a făcut o declaraţie şocantă înainte de alegerile prezidenţiale. A spus că se împuşcă dacă ajunge Dodon preşedinte. Un coleg imediat i-a sărit în ajutor, propunându-i arma sa, dar cu condiţia că va testa-o, trăgând mai întâi în Dodon. Pus în faţa faptului împlinit, scriitorul s-a răzgândit, intenţia sa, după cum şi era de la bun început, rămânând o amară glumă ce-şi avea scopul să deştepte masele. A spus că nu-l lasă să se împuşte nepotul său din Paris, scriind pe pagina sa de Facebook: „Păi, promisesem înainte de alegeri că mă împuşc, dacă Dodon Visarionovici îmbracă roba de prezident, dar, scuzaţi, nu pot s-o fac. Nu mă lasă nepoţelul meu din Paris, Matei Cristian Calamanciuc, care-mi promite: când va creşte mare, va candida la preşedinţie în gubernia r. moldova şi, ajuns prezident, va chema toată crema neamului din Occident să-l ajute să facă Unirea, de va edita apoi în milioane de exemplare o carte a ruşinii cu pagini urât mirositoare ce va găzdui toate lichelele de tranziţie din parlamentul actual şi din cele precedente”.
Dincolo de hazul poveştii, în acest mesaj se ascunde tristeţea omului care suferă pentru soarta poporului său, aceasta simţindu-se şi în poemul consacrat lui Ştefan cel Mare, citit la Stejarul Domnitorului din Codrii Cosminului, pe pământul unde totul respiră româneşte, iar urmele Marelui Voievod se înveşnicesc în noi, eterni prizonieri ai dragostei pentru Măria Sa. Prietenii săi unionişti l-au împuternicit să ne transmită că numai împreună trebuie să revenim la sânul Patriei-mamă, căci fără de noi, cei din Herţa şi nordul Bucovinei, unirea nu este unire.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii