Pierderea pământului, însă, n-a fost cea mai dureroasă pentru românii de la Roşa. Ca şi alţi mulţi conaţionali din ţinut, ei au suferit de înstrăinarea de neamuri, de despărţirea de ară. „Doamne, ce bucurie era în casa noastră când venea unchiul din România! Ce mese pregătea mama, ca în duminica Paştelui! Ne strângeam toţi grămăjoară. Eram trei fetiţe la părinţi, fiecare primeam câte ceva în dar – bluziţe dantelate, băsmăluţe în vişinele…”, evocă Stela ca în vis acele clipe de fericire.
Dar bucuria întâlnirilor le era tulburată de chipurile fiinţelor dragi ce-i priveau doar din îngălbenite fotografii. După instaurarea ocupaţiei sovietice, mulţi bărbaţi de la Roşa au fost mânaţi în lagărul de la Onega. Pe Crucea înălţată în memoria lor în curtea Bisericii nici n-au încăput numele tuturor celor care au murit în lagăre şi închisorile staliniste. Nu-i înscris nici Gheorghe Leonte, bunicul Stelei Cerchez din partea tatălui, dar ea vine să-l pomenească, contribuie, alături de alte gospodine, la parastasele în memoria acestor martiri. „Tata a fost al treilea copil în familie. Avea 14 ani când bunelul meu Gheorghe Leonte a fost mânat în Karelia, în lagărul de la Onega. Ce numai n-a făcut bunica ca să-l salveze?! L-a ascuns în ieslea vitelor, l-a acoperit cu fân… Au năvălit vreo şase vlăjgani cu armele, au răscolit peste tot. Când l-au luat pe bunelul Gheorghe, bunica era gravidă în a cincea lună. A născut un băieţel, care nu şi-a văzut niciodată tatăl. I-a pus numele Gheorghe, de parcă ştia că bărbatul nu i se va întoarce. N-a primit nicio veste de la el, nu ştim cum a murit, unde-i este mormântul…” – aceasta-i tragedia preluată de la tatăl ei, pe care Stela o poartă în suflet, împărtăşind-o copiilor şi nepoţilor, ca să nu se rupă nicicând firul memoriei, să nu se oprească drumul familiei spre această Cruce.
Cu soţul Gheorghe Cerchez au crescut, în spiritul datinilor străbune, două fete, acum având grijă ca şi nepoţeii să-şi cunoască rădăcinile, să-şi iubească graiul. Numele de familie Cerchez este răspândit la Roşa, asemenea prenumelui Stela. Păstrează şi Gheorghe în inimă imaginile apuşilor bunici, marcaţi de dramatica, nedreapta istorie a Bucovinei, cu rădăcini adânci în pământul Roşii şi cetatea Ţeţinei. Bunicul Ion Erema, din partea mamei, instruit în armata austriacă, făcea parte din gospodarii de frunte. Bunicul Ion Cerchez era considerat de fruntaş la Ţeţina. S-a îngrijit să cumpere pământ, ca niciunul din cei nouă copii ai săi să nu cunoască sărăcia. Au venit ruşii cu „dreptatea” lor şi i-au luat totul – pământ, iaz, pădure. Drept că nu l-au deportat în Siberia ca chiabur ce era, însă nici viaţă bună n-a avut, fiind jefuit de tot ce agonisise în sudoarea frunţii. Şi copiii săi au fost împărţiţi, cei mari reuşind să-şi găsească rostul în România. A avut o şansă să rămână în Ţară şi tatăl lui Gheorghe, Aurelian Cerchez, prins de război într-o unitate de pompieri, la Bucureşti. Dorul de baştină l-a adus pe jos acasă. Fiul său Gheorghe crede că astfel el a avut norocul să apară pe lume. „Tata a avut vreo 35 de verişori în România, nici nu-mi cunosc toate rudele”, oftează Gheorghe. Soţia sa e mai optimistă: „Cum a trecut istoria cu securea printre noi! În fiecare casă de român sângerează asemenea istorii. Cum se poate ca doi tirani să hotărască soarta unui popor? N-au trecut secole de atunci, ne despart doar vreo şapte decenii de când am fost un neam întreg. Românii noştri de la Roşa au crezut mult timp, dar unii mai cred şi astăzi că Dumnezeu ne va face dreptate. Nu vom fi noi, se vor bucura copiii, nepoţii noştri, aşa cum s-au bucurat strămoşii cu un secol în urmă”.
Ce-i mai ţine pe românii de la Roşa în leagănul acestui vis? Ce păstrează ei pentru hora unei mari sărbători? Sunt tradiţiile sărbătorilor de iarnă – dalbe flori de suflet românesc: colinde, cântările corului bisericesc în a doua zi de Crăciun, Irozii în frunte cu Magii ce vestesc naşterea Mântuitorului şi mai sunt bărbaţii din familia Strijac… Din moş-strămoşi, din tată-n fiu ei umblă de Crăciun cu Irozii. Stela mi-a mărturisit că aşteaptă cu nerăbdare Crăciunul, să-i primească: „Ce frumos cântă ei în corul bisericii şi pe la case românilor, care îi aşteaptă cu uşile deschise! Fratele soţului meu, Ion Cerchez, îl are de ginere pe Ionel Strijac, animatorul Irozilor”
Ne pierdem o parte din suflet când ne înnemurim cu străinii
Dumnezeu nu ne părăseşte atunci când îl purtăm în suflet. Şi dacă, aşa cum ne învaţă Sfintele Scripturi, cuvântul este Dumnezeu, renunţând la limba maternă, ne lepădăm nu numai de mamă, ci şi de Sacralitate – de Dumnezeu. Trăind printre alte neamuri, românii de la Roşa sunt blânzi şi generoşi, chiar prea primitori când e vorba de „fraţii” mai mari de ieri şi de azi. Soţii Cerchez nu fac excepţie de la această lege înrădăcinată din vechime în ospitaliera pentru străini suburbie cernăuţeană. Mai ales, cu dragostea nu te poţi pune în poară. Nu te poţi împotrivi, dacă fiul sau fiica îţi introduce în familie un vorbitor de altă limbă (a naţiunii titulare). De cele mai multe ori, în asemenea cazuri, limba română rămâne în pierdere sau dispare cu totul din casă. Şi mai trist este când aceasta se întâmplă în familii pur româneşti. Soţii Cerchez au bucurie de la familiile fiicelor Doina şi Mariana, ambele dăruindu-le câte doi nepoţei. Dragostea bunicilor este în aceeaşi măsură pentru toţi. Fiul mai mare al Doinei, Daniel Ursuleac, este student la Universitate, la Catedra de Filologie Română şi Clasică. Şi fecioraşul cel mic, Pavel, învaţă în limba maternă. Doina nu se teme că fiii ei nu vor avea viitor. Ea însăşi, după ce a absolvit cu medalie de aur Şcoala Medie nr. 10 de la Roşa, a studiat la Facultatea de Juridică la Universitatea din Cernăuţi. Nu i-a fost uşor, se scula pe la ora 4,00 dimineaţa, tocind la limba ucraineană, dovedindu-le lectorilor şi colegilor cine sunt românii care ţin la valorile lor. Sinceră şi deschisă, Stela nu ascunde că ceilalţi doi nepoţei, de la fiica Mariana, învaţă la insistenţa tatălui lor într-o şcoală ucraineană. Trăind în aceeaşi gospodărie, şi ginerele şi băieţii vorbesc frumos româneşte, însă în privinţa şcolii, bunicii n-au avut puterea de decizie. Iată cum ne pierdem identitatea şi din mare dragoste, nu numai din cauza urii.
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii