BĂTĂLIA PENTRU LIMBĂ

 (Alexandru Bantoş, un martor „la răscrucea destinului”)

Aflu, cu mărturisită încântare, că Alexandru Bantoş, cel care, în pofida vitregiilor, a rezistat pe baricadele revistei Limba Română, păstorind-o eroic, se „adună”, în fine, într-o carte, la sugestia unor amici. Ca martor, desigur, „la răscrucea destinului”! Sunt aici articole şi consemnări, risipite în timp, punctând argumentat chestiuni stringente; sau afectuoase schiţe de portret, creionând, în tuşe delicate, prezenţa unor cărturari-patrioţi care au marcat viaţa culturală a vitregitei provincii basarabene, devenită, vai, un cobai al Istoriei: de la Miron Cristea şi Sextil Puşcariu la Eugen Coşeriu („un lingvist care vine din viitor”) sau Solomon Marcus, însoţindu-ne pe „traiectul modern al limbii române”. Şi, desigur, mesageriatul lui Grigore Vieru şi al lui Nichita Stănescu, doi poeţi uriaşi. Şi încă alţii, nume-reper, căuzaşi încăpăţânaţi ai cauzei naţionale.

Se înţelege, „aventura” limbii rămâne miezul problematic al volumului, reverberând dureros. Fie că discută aplicat despre misia profesorului de română şi meandrele legislaţiei lingvistice, fie că aduce în atenţie o „sumă de adevăruri ştiinţifice”, văzând în bătălia pentru limbă „un test” al democraţiei, Alexandru Bantoş convinge. Sau aşezându-se sub „sceptrul”ei purificator, pledând pentru puterea şi cultura noastră, invocând figura tutelară a lui Eminescu. Rememorând, ca retrospecţie subiectivă, se înţelege, atâtea iluzii şi dezamăgiri acumulate pe traseul unui sfert de veac, într-un context tulbure, convulsionat, constatând că „limba de stat nu stă (încă) în capul mesei”. Că adevărata obârşie este ocultată în numele „bilingvismului armonios”. Şi că tema identitară rămâne, păgubos, o problemă nesoluţionată, dilematică, suportând „menghina deznaţionalizării”, deviind cursul istoriei „după vrerea altora”, cum scria, prin 2001, neobositul autor. Şi cum, din păcate, poate scrie şi azi, reconstrucţia identitară fiind obstrucţionată, câtă vreme vremelnicii politicieni, prinşi în jocuri oneroase şi afaceri tenebroase, nu lucrează „în serviciul neamului”. Dar rămâne o speranţă, notează încrezător dl Bantoş. „Tinerii sunt şansa noastră”, afirmă el şi are, negreşit, dreptate: „în ei trebuie să investim!”

Judecând sociologic, se cuvine să observăm că tematica identitară este în suferinţă şi în România. Recent, Mircea Martin, alertat de „regresiunea identitară”, de „indiferentismul naţional”, de rezervele unor intelectuali sclifosiţi faţă de proiectul naţional şi „interesul naţional” (sintagmă aruncată în deriziune), propunea, contracarând presiunea ideologiei globaliste, un proiect de reconstrucţie identitară. Sperăm să aibă ecou şi pledoaria sa, în numele conştiinţei apartenenţei, să rodească, ivind şi un aquis naţional, redefinind mărcile identitare (nu în sensul unor esenţe atemporale).

În acest demers colectiv, esenţială rămâne, credem, problema limbii. Limba, ne reamintea I.L. Caragiale, e chiar sufletul neamului. Or, în aste vremuri potrivnice, forţele adverse, fie din exterior (tăvălugul globalizării, ca proces inevitabil, în primul rând), fie din interior (limba română maltratată, umilită, „funcţionând” ca „limbă străină” pentru atâţia români!) constituie o ameninţare cât se poate de reală, primejduind fiinţa neamului. Încât patriotismul limbii, clamat în atâtea ocazii, nu e vorbă goală!

Suntem, însă, martorii unui fenomen îngrijorător. Limba, un organism viu, în prefacere, suportă în ultimele decenii, dincolo de invazia anglismelor, un alarmant proces de sărăcire şi „birjărire” (cum ar spune Constantin Călin), acompaniind explozia vulgarofilă. Degradarea vieţii societale, dezinhibarea limbajului odată cu erupţia libertară (întreţinând iluzia permisivităţii) au încurajat acest atentat, impunând, pe vectorul globish, o limbă corcită (aşa-zisa romengleză / romgleza), împănată cu înjurături neoaşe. Încât, ne întrebăm: o mai fi „dulce şi frumoasă” limba ce-o vorbim? Înfloreşte, observăm, o nouă limbă de lemn în societatea mediatică. E drept, experienţa totalitară cultiva frenetic ficţiunile ideologice, folosind abuziv discursul hegemonic şi tehnicile manipulatorii, „ascunzând” realul. Canoanele sovlimbii, de pildă, ofereau confort clişeistic, divorţând de gândire şi alunecând în vorbărie, fiind, de fapt, un mijloc de mascare a realităţii în numele „logocraţiei populare”. Azi suntem în plină realitate discursivă, ca să preluăm sintagma lui J. Baudrillard. În ultimă instanţă, prin limba de lemn înţelegem frazeologia stereotipă, acea „vorbire încremenită” impunând un stil standard, conducând la pasivitate, şi disimulare, rod al intoxicării şi osificării. Această News-peak (G. Orwell), trăgându-se din „limba de stejar” (greoaie, figurativ) a lui Usakov (1935) şi cunoscând, prin anii ’70, consacrarea sub eticheta de langue de bois, intră, negreşit, prin efecte, în lista stratagemelor comunicaţionale, impunând „tăvălugirea stilistică” (cf. Tatiana-Slama Cazacu). Fiindcă limba de lemn, ca „produs jalnic al Ideologiei” (cf. Fr. Thom), întreţine un gol ideatic. Hiperbolică, repetitivă, îmbibată cu îndemnuri mobilizatoare, ruptă de real şi pândită de parodie, ea serveşte manipulării, realizând o comunicare deturnată. Dar culturile „tari”, în prelungirea relaţiilor inegale de putere, omologate politic, nu mai folosesc azi tezismul ideologic, de brutalitate doctrinară (precum coercitiva sovietizare), ci provoacă insidios, subliminal, reflexele consumeriste, de succes populist, câştigând bătălia. O presiune facil-atractivă, cu riscul – evident – al aculturaţiei. Nu mai e vorba, fireşte, de retorica dictaturilor ori de găunoasele clişee propagandistice ale învăţământului politic. Limba de lemn nu a dispărut odată cu prăbuşirea regimurilor comuniste (cum credea Fr. Thom, cea care oprea analiza la „epoca gorbacioviană”). Abia acum cultura media dobândeşte un caracter universal şi îndreptăţeşte o privire critică, prin revigorarea unei ramuri în eclipsă: pedagogia media. Aşa cum, de altfel, îndeamnă unii analişti îngrijoraţi, invitând, repetat, la efortul de alfabetizare a criticii media, impunând o distanţă igienică şi un control social responsabil, inclusiv asupra limbii. Aici stă, de altminteri, subliniem, meritul de căpătâi al bătăliei de o viaţă pe care o poartă un brav bărbat al Basarabiei. Din fericire, entuziasmul lui Alexandru Bantoş (şi al echipei de la Limba Română) n-a obosit. Chiar dacă acest proiect, de care, mărturisea, nu se poate despărţi, îl târăşte în situaţii „încurcate”, deşi timp de limpezire, slavă Domnului, ar fi fost. Dacă şi guvernanţii ar fi binevoit. Or, cartea pe care o aveţi acum în mână este o dovadă. Bătălia, însă, după o „vacanţă” forţată, continuă…