„Epistola monahului Iustin”

Lăcrămioara Panait şi Alexandru Paşcanu sunt protagoniştii cărţii „Epistola monahului Iustin” (ed. StudIS, Iaşi, 2016), a scriitorului fălticenean Alexa Paşcu.

Destinul rezolvă totul într-un mod simplu în două direcţii, într-o conjunctură favorabilă. După ani de la terminarea liceului, Lăcrămioara, aflată în delegaţie la Fălticeni, îl întâlneşte pe Alexandru Paşcanu de care era îndrăgostită şi pe care îl luase rivala Gabriela. Locuieşte la el şi nu la hotel, în timp ce soţia era plecată cu copiii în vacanţă. Întâlnirea lor a mers „ca la carte”.

 Deşi căsătorită cu Robert, şi având doi băieţi, tare ar fi vrut un copil de la Alexandru şi chiar n-ar fi dorit să se mai întoarcă acasă. Înainte de a pleca la gară, visul ce-l avusese cu o noapte înainte nu s-a împlinit în Dumbrava Minunată, ci în dormitorul lui Alexandru, unde s-au iubit cu voluptate. S-a întâmplat totul cuminte, ştiind că amândoi aveau responsabilităţi; el însă a fost cuprins de o stânjeneală şi un sentiment de vinovăţie. Este realism, luciditate, referire la fericirea de după moarte. Repetiţia numelui „fericire” nu s-a putut elimina chiar dacă sugestive şi puternice sunt trăirile Lăcrămioarei, căreia după sărutul de despărţire „îi ardeau ca focul buzele”.

Ajunsă acasă, a fost aşteptată de soţul Robert, proaspăt bărbierit, aparent schimbat. Întâlnirea cu soacra, copiii este sinceră, caldă şi aflăm un cămin în care soţia îndeplineşte multe cerinţe de seriozitate. Este o reuşită a autorului descrierea colegilor de muncă ai soţului şi cei ai Lăcrămioarei, îngrijoraţi de cinstea ei când pleca în delegaţie. Degajată ca şi cum nu ar fi fost cu Alexandru, a răspuns şi dragostei soţului, căruia i-a încolţit în minte gândul că soţia lui ar fi putut „călca strâmb”. Ca rod al împlinirii ei în dragoste – dragoste înfiripată în liceu şi desăvârşită atât de târziu, a dat naştere unei fetiţe pe care a numit-o Alexandra.

Impresionează în carte naraţiunea, firul epic, dar portretul Lăcrămioarei atrage atenţia: o femeie puternică, apreciată profesional şi premiată, dar paradoxal şi soţie dorită de soţul ce avea patima alcoolului, adorată şi de soacră. Este ancorată în realitatea de mamă, soţie, dar, mai ales, capabilă de trăiri interioare frumoase.

Ca salariată, jocul ei este perturbat de opinia colegelor, anume a Claudiei, care este bănuitoare la primirea unor bani pentru Alexandra. Interesant este relatat şi momentul Revoluţiei din ’89, care aduce griji noi: haos economic, vid legislativ, miliardari de carton care au luat în stăpânire „hălci mari din economia ţării”, fără ca cineva să-i poată împiedica. Autorul alunecă în realism şi chiar în naturalism, privind atitudinea femeilor faţă de Petre Roman, „chipeş şi voios“ fapt ce subliniază ignoranţa oamenilor la adresa situaţiei economice şi politice, dezinteresul faţă de oportunităţile democraţiei. Schimbări, privatizare, societăţi comerciale, timp în care Lăcrămioara este angajată de Alexandru Sauciuc ca administratoare la societatea pe care o conducea.

 Doar soacra o ajută să facă faţă programului încărcat, având grijă şi de Robert, care era bolnav de ciroză, cât şi de cei trei copii, Alexandru, Robert şi Alexandra, cu şcoala şi educaţia de acasă. Băieţii au urmat liceul şi Facultatea de Informatică, iar Alexandra era deja în anul I de liceu când tatăl şi-a scurtat singur parcursul vieţii, bând pe ascuns o sticlă de coniac. Moralist, autorul concluzionează prin gura mamei suferinde: „fiecare doarme aşa cum îşi aşterne”. La nici două luni, a murit şi mama-soacră, victimă a unui accident. Băieţii o părăsesc şi-şi văd de profesia lor plecând la Londra, iar sora a continuat cu medicina, sprijinită financiar de cei doi. În mod clasic, colegele o sfătuiau pe Lăcrămioara să se recăsătorească, dar ea nici nu voia să audă, deşi în gândul ei ar fi făcut-o, dar numai cu Alexandru Paşcanu.

Într-o zi, Alexandra a găsit jurnalul mamei, după care au un dialog… Acum mama află şi de relaţia fetei cu Dan, ocazie cu care zice că vrea să-l cunoască mai bine.

Introspecţie, transfigurare, stări simple, dar fireşti, trăind în armonie cu cele ale naturii: „a căzut ca un trăsnet hăulind peste văi, într-un moment când se aude doar acel cântec al stropilor de ploaie căzând pe pământ”.

Reţin atenţia toate momentele relatate în carte, dar trăirile personajelor, respectiv ale mamei şi fiicei, sunt poetice, impresionează prin frumuseţea metaforei, comparaţiei şi chiar a vocabularului, verbele şi substantivele transpunând cititorul în frumos. Când copila a aflat de jurnalul mamei, „Inima a început să o ia la galop şi sângele să-i curgă prin vene tot mai puternic, încălzind-o. Broboane de transpiraţie au început să-i apară pe frunte, asemenea boabelor de rouă ce răsar în dimineţile de vară pe iarbă şi frunze”.

 În anul V, Alexandra şi-a descoperit tatăl biologic, directorul unei bănci din Fălticeni, atunci când, aflat la o şedinţă în Bucureşti, i s-a făcut rău şi a ajuns la spitalul „Floreasca”, unde i-a istorisit fetei toată povestea. Momentul este sugestiv. Pe Alexandra „o cuprinde tot mai mult un val de bucurie nespusă, dar, din când în când, părea să fie atinsă de-o oarecare tristeţe care se pierdea imediat, asemenea unui val ce vine unduind pe mare şi se pierde în nisipul unui ţărm înfierbântat”. După ce a fost recunoscut ca tată, Alexandru a început să lăcrimeze. Este un moment deosebit de firesc, fără sfâşieri, reproşuri, ci doar cu o uşoară nostalgie şi cu o privire undeva departe din partea tatălui.

 O forţă nevăzută stăpâneşte mintea şi puterea de acţiune a îndrăgostiţilor. Este o situaţie des întâlnită în viaţă. Există şi o morală: dacă cineva nu poate îndrepta ce a făcut rău cândva, atunci trebuie să facă în aşa fel încât acesta să fie de învăţătură “ să se ferească de cele rele şi să se îndrepte spre cele bune! Este scopul instructiv-educativ al cărţii. Aceasta se vrea citită prin naturaleţe, simplitate pentru întrebările şi răspunsurile existenţiale; pasajele interesante din toate momentele se cer lecturate.

 Partea a doua se modelează după prima, mai interesantă şi cu alt grad de sensibilitate.

 Firesc, fără angoase cum a trăit şi până la „cel mai mare examen al vieţii sale” “plecarea în pustnicie“, s-au petrecut lucrurile şi din momentul când, cu curaj, a apucat drumul mântuirii: tunderea în monahism, vieţuirea la marea Lavră a Sf. Sava cel Sfinţit, în pustiul Iudeii, de unde a trebuit să revină la Mănăstirea Sihăstria, suportarea accidentului vascular şi vindecarea miraculoasă, după un vis cu Maica Domnului, închinarea la Sfânta Ana la Mănăstirea Bistriţa. Monahul Iustin îl înduplecă pe stareţul Victorin să-i dea binecuvântarea să plece de la Sihăstrie în pustnicie. Condus de prietenul Nectarie, el pleacă entuziast, rostind rugăciunea inimii, încrezător în calea pe care o urma, convins că „povara lui Iisus Hristos era uşoară”.

Impresionează naturaleţea, simplitatea descrierii drumului lui Iustin mângâiat de curgerea melancolică a râului Secu, însoţit de cântecul păsărelelor, înviorat de starea deosebită a naturii înconjurătoare.

 Dacă în prima parte a cărţii iubirea terestră, trăirea ei mai ales, este amplificată şi de natură, tot sub auspiciile ei, a cerului şi a aştrilor, se derulează şi iubirea întru Hristos.

Ar fi stângaci şi nedrept să stric descrierea conceptualizând sau făcând exegeză, încadrând textul într-un curent sau mai multe, să numesc şi să exemplific mijloacele de expresie. De aceea prefer să mă exprim simplu, afirmând că autorul pictează cadrul natural pe care-l străbate monahul Iustin. Acesta este compus din stânci, desiş de arbori tineri, dar şi de plase de păianjeni. Anevoios, dând o stâncă deoparte, îşi înjgheabă un adăpost. Dinamismul este dat apoi de mişcările corbului care-l acompaniază pe Iustin în demersul său. Nu lipsesc nici imaginile olfactive: miros de lemn putred şi undă de răşină.

Minuţios notează autorul obiectele găsite de monah în interiorul viitoarei sale locuinţe.

Descoperă aici „un sfeşnic şi un mic vas de alamă, care părea să fie un opaiţ sau mai degrabă o candelă. Le-a luat cu grijă de jos şi s-a ridicat cu ele în braţe, ţinându-le ca pe nişte odoare”. Simte nevoia să mângâie obiectele. Erau acolo şi icoane ce impresionau prin sfinţenia ce o reprezentau, nu numai prin preţiozitate. Croncănitul corbului aprobă lucrul pentru amenajarea spaţiului. Imaginile auditive se împletesc cu cele vizuale: „clipocitul melodios al apei în curgerea sa peste pietrele din albia râului”.

Impresionează şi reţin atenţia sumedenia de imagini frumoase întâlnite în text: „stelele păreau nişte lumini aprinse într-un imens candelabru”, „simfonia frunzelor fremătând sub adierea uşoară a vântului, rar desluşindu-se, ca o rătăcire, câte un fălfâit de aripi al vreunei păsări de noapte”. O muzicalitate ce sporeşte farmecul imaginii.

 Monahul beneficiază de pace şi de un anume fel de linişte unde să mediteze şi să vorbească lui Dumnezeu. Începe însă să se întrebe dacă va fi vrednic de laudă pentru strădania sa; dar şi-a înfrânt aceste gânduri dându-şi seama că greşeşte.

 Trăieşte în rugăciune, aduce cu cofa apă de la izvor, bea cu nesaţ licoarea, somnul îl primeşte noaptea în braţele sale, visează cum şi în copilărie era îndemnat să se roage pentru a nu se lega răul de el, citează din părintele Ilie Cleopa şi îndemnul său: „Rugaţi-vă neîncetat. Rugaţi-vă şi daţi mulţumire lui Dumnezeu pentru că trăiţi! Mânca-v-ar Raiul!”.

Când se trezeşte de dimineaţă, monahul beneficiază de zbânguirea păsărelelor prin copaci întâmpinând „cu o veselie molipsitoare ziua ce abia începea”.

 Fără limită de timp şi în afara lumii, numai cu Dumnezeu petrecea Iustin!

 A fost vizitat de pădurarul Tudor pe care l-a ajutat, deşi i-a spus că nu poate să piardă timpul sporovăind cu oamenii, că el trebuie să stăruie doar în rugăciune şi să vorbească numai cu Dumnezeu. „Dragul meu, ca să te rogi trebuie să cobori în tine, să închizi ochii şi să găseşti liniştea în inima ta. În acea linişte a inimii tale te aşteaptă Dumnezeu”. Cheia este iubirea, ea dă curgere vieţii. Sunt sfaturi ce le primeşte vizitatorul Tudor şi pledoarie pentru iubire.

 Mulţi se roagă, dar câţi simt şi trăiesc cu adevărat rugăciunea? Având rugăciunea cu sine, omul se înalţă prin cuvânt, care este fapta prin gând şi trăire. Sunt trimiteri la fapte bune, pe lângă post şi rugăciune.

 Seninătate şi libertate! În timp ce mai străbătea pădurea, ca şi cum i-ar fi împărtăşit bucuria, păsărelele îl întâmpinau pe Iustin peste tot cu cele mai vesele şi frumoase triluri, iar vântul ce adia şi mişca frunzele, legănându-le uşor, parcă îngâna şi el o melodie lină şi odihnitoare.

Şi Tudor, spovedit de monah, trăia o stare de fericire asemănătoare cu a omului care iese la lumină după ce a stat multă vreme în întuneric.

În „Previziunile monahului Iustin”, autorul notează: „Primind binecuvântarea îngerilor anotimpurilor, el se vedea perfect integrat în natura înconjurătoare, erau ca un tot”. Nu deranjează sublinierea că în anii de pustnicie învăţase să citească mersul stelelor pe cer, ştia limbajul şi comportamentul animalelor şi al păsărilor din pădure, adesea reuşind să stea de vorbă cu ele. Nu putem să-i reproşăm scriitorului apropierea de frumoasele descrieri-cadru, cutie de rezonanţă, întâlnite la „Ceahlăul slovei româneşti”.

Autorul propune un proces complex de cunoaştere. Monahul „cunoştea tot ce creştea în pădure”, de la copaci, plante, fructe, ciuperci etc. Ne aducem aminte aici de spusele părintelui Arsenie Boca: „nimica având, de toate avem”.

 Persistând în meditaţie şi rugăciune, supărare mare i-a fost atunci când, mult depărtându-se de chilie, să culeagă ciuperci, doi tineri au făcut dragoste în patul său. Ironia şi obrăznicia băiatului nu l-au împiedicat pe monah să le ofere câte o iconiţă şi o cărţulie, pe care băiatul le-a refuzat, doar fata le-a primit.

 După plecarea tinerilor a dat foc obiectelor şi aşternuturilor din chilie, a mai zăbovit acolo o noapte, a pregătit hribii şi a meditat că prea s-a preocupat de mâncare în loc să stea în rugăciune în locaşul său, aşa că poate numai el era vinovat de cele întâmplate!

 Invadat de viziuni, scrie o epistolă în care mărturiseşte că, dorind să se apropie de Dumnezeu, de când a îmbrăcat haina monahală i s-a deschis mintea şi a avut trăiri deosebite. Atrage atenţia oamenilor să ţină cont de învăţăturile Mântuitorului, de Ecleziast şi de Biblie. Prevede că vor avea loc schimbări mari pe planetă, jocuri meschine de putere. Tineretul, căsătoria, copiii vor fi astfel în pericol! Iluminaţii vor supraveghea totul… Cipul este o ameninţare pentru omenire. Va însemna robotizare şi cernere a omenirii. Deşi prevede ajutor de la Coroană pentru România, Iustin promite să se roage pentru îndurare.

 Monahul ştia că-l va vizita pădurarul Tudor, şi-i cere să ducă scrisoarea fratelui Nectarie, să pună piatră la gura chiliei, să stea închisă până când altcineva o va deschide.

Iar el, când îşi va găsi alt loc de vieţuire, promite să-i dea de ştire prin corb fratelui Nectarie.

 Pe Tudor îl sfătuieşte să-şi ia nevasta de mână şi să meargă la preot să se spovedească, pentru ca treburile să meargă iarăşi bine în gospodăria lor.

 A lăsat scrisoarea pe masă, a ieşit afară oftând, privind candelabrul de stele, ascultând vântul printre brazi: „Poate că e rugăciunea de dimineaţă a pădurii” conchide monahul.

Nu a uitat să ceară Domnului îndurare. Şi-a mai potolit setea la izvor. Răsărise soarele, Iustin pleca cu sarsanalele în alt loc, însoţit de corb…

Pădurarul Tudor a îndeplinit întocmai dorinţa monahului Iustin, care nu se ştie unde pustniceşte.

Lumea aceasta a sihaştrilor are să rămână cu tainele ei, fără să fie tulburată. Poate că omenirea va avea de pătimit până când va fi o nouă tocmeală pe Pământ…

 TEODORA SANDU