Mai citesc ori mai ascult din când în când comentarii sportive şi nu mă pot abţine să spun că, general vorbind, nivelul profesionalismului din sport coincide cu acela al politicii, de aceea nu am avut niciun fel de aşteptare de la naţionala României. Mă bântuia totuşi ideea norocului, a şansei picate din senin. Nu eram singurul.
N-a fost să fie. Nici n-avea cum. Sportul românesc nu mai e ce a fost cândva, ci a trecut prin transformări radicale în ultimii ani, lipsa profesionalismului, a viziunii şi a interesului, subfinanţarea aducându-l la sapă de lemn. Devenise cu timpul o afacere, o industrie, acum falimentară, o maşină de făcut şi de spălat bani. Şi, ca orice fostă „industrie” de la noi, a „beneficiat” de acelaşi tratament: cunoscătorii fenomenului, descurcăreţii, şmecherii, şarlatanii s-au făcut peste noapte proprietari pe averea cândva a cluburilor, a sportivilor, a uteciştilor şi a sindicatelor, sportivii înşişi ajungând marfă de tranzacţionat asemeni sclavilor, simple scule de făcut avere. S-a ajuns ca fiecare să aibă un preţ ca la tarabă.
Nefiind în stare să facă bani din meciuri şi performanţă, echipele apelează la sponsorizări, un fel de cerşetorie, milogeală la instituţiile publice sau la întreprinderile rămase în proprietatea statului. Uneori au mai pus mână de la mână spectatorii, familiile sportivilor şi micii sau marii patroni. Lipsiţi adesea de seriozitate, voinţă, pasiune şi fairplay, fotbaliştii şi-au pierdut faima de odinioară, iar lumea stadioanelor şi-a căutat între timp alte plăceri şi hobby-uri, educaţia sportivă, ca şi educaţia naţională, cercetarea ştiinţifică, aşteptând şi ele minuni de la Domnul.
Ca oricare bişniţar şi patron de mâna a doua, proprietarii echipelor de fotbal au vândut scump şi au cumpărat ieftin: preţul (real) al jucătorilor, al echipelor era acelaşi, dar preţul de piaţă era umflat prin fel de fel de artificii. În schimb, jucătorii, tehnicienii lucrau mai mult din dragoste de sport, decât motivaţi de remuneraţii. Ţepele, afacerile mizerabile, lăcomia şefilor, a patronilor din fotbal, cam aceiaşi de zeci de ani, i-au adus pe mulţi după gratii, moment când s-a descoperit că fotbalul îşi dădea duhul. Singurele lor atuuri erau gura mare, cumetriile cu decidenţii politici, înşelătoria, furtul şi şantajul.
Am urmărit tot felul de „specialişti” acuzându-i pe părinţi şi pe copii că au uitat de educaţie fizică, de fotbal, că pe vremea lor nu se stătea toată ziua pe smartphone şi Internet, că erau mulţimi de campionate sportive, aşadar sportul avea oarece bază de mase din care să-i poată alege pe cei mai performanţi, iar lucrurile nu sunt departe de adevăr, dar vinovaţii trebuie căutaţi în altă parte.
Deoarece copiii, tinerii, maturii… joacă şi ei fotbal, volei, tenis pe unde apucă, între blocuri, pe pajiştile satelor, semn că pasiunile continuă să existe. Lipseşte însă cadrul organizat de manifestare, lipsesc secţiile sportive care să se ocupe de pasionaţi, liceele sportive, universităţile făcând-o pentru un prea mic număr dintre ei. Din păcate, sportul românesc nu prea caută profesionişti, de aceea absolvenţii şcolilor sportive nu-şi pot continua activitatea după obţinerea diplomei, fiind nevoiţi să e(i)migreze ori să aibă altceva de lucru ca să poată juca mai departe.
În ţările aşezate, se pot angaja la cluburi sportive, unele cu existenţă mai mare de un secol. Mai toate cluburile româneşti, cele mai multe înfiinţate înainte de 1989, au încăput pe mâna bişniţarilor ţepari, pe care îi interesează sportul doar dacă aduce profit mare şi rapid. Ideea de a lucra nonprofit nu prinde în România nici în sport, nici aiurea.
Fireşte că ne doare rezultatul slab al naţionalei de fotbal, dar adevărul trebuie spus până la capăt: nu poţi câştiga meciuri de asemenea anvergură în pripă, fără antrenamente serioase, fără simulări tactice şi mai ales fără rezistenţă fizică. Am renunţat să privesc meciul când am observat că mai toţi jucătorii erau epuizaţi, nu mai puteau alerga după minge, făcându-se de ruşinea ruşinii. Nu ştiu cine va fi în stare să spele imaginile deplorabile de la sfârşitul meciurilor.
La fel stau lucrurile şi în politică: vrem multe, repede, dar nu ştim cum. Nu avem putere, nici voinţă-tenacitate, nici competenţe şi profesionalism, dar ne-ar pica bine dacă bunăstarea ar veni de pomană de la alţii şi fără efort. De ruşinea asta, însă, altădată.
Comentarii