Nu pot să nu atrag atenţia asupra unei tendinţe arogante a jurnalismului de campanie şi a comentariului politic: abuzează de aserţiunea categorică, discursul sentenţios, adevărul unic spus răspicat. Tendinţa s-a accentuat de câteva luni încoace, cam de când a reînceput agitaţia electorală. Prea adesea impresia personală e ridicată la rang de certitudine, sfârşind cu împărţirea sentinţei de ultimă instanţă…
Chiar dacă faptele discutate în demonstraţia de faţă numai a campanie electorală nu seamănă, le vom numi totuşi: acţiuni concertate, continue de discreditare a Guvernului Cioloş şi a preşedintelui Iohannis, tevatura puerilă despre ofiţerii acoperiţi-descoperiţi ca formă de publicitate, vezi cazul Robert Turcescu, atacul spionilor de la Black Cube, foşti ai Mossad… la şefa DNA şi criza liberalilor aflaţi în pană de candidaţi pentru Primăria Generală a Capitalei.
Mai întâi o clarificare: în mediile occidentale, presa şi televiziunile de informaţie îşi împart activitatea în două arii distincte: 1. ştiri cât mai proaspete, investigaţii, reportaje, interviuri, declaraţii urmate uneori de explicaţii sumare şi 2. comentarii politice, sociologice, culturale. La noi, încă departe de lumea civilizată, televiziunile cică de informaţie dau ştiri foarte puţine, de cele mai multe ori operând selecţii în funcţie de diverse parti-pris-uri, dar îşi umplu spaţiul cu comentarii şi talk-show-uri, inclusiv cu zodiacari puşi să motiveze doar acele fapte politice care convin liniei postului şi nu lovesc în imaginea partidului ori a politicienilor preferaţi.
Ba chiar, în timp, televiziunile şi-au format un public fidel partidului „preferat”, astfel că privitorii la Antene au un anume profil politic, iar cei de la celelalte posturi, alt profil. Adesea se basculează dintr-o parte în alta, în funcţie de evoluţia de pe teren: se schimbă alianţele, asocierile, personajele, se schimbă şi discursul moderatorilor, analiştilor, comentatorilor.
Dar fiindcă temele electorale legate de candidaţi, strategii, proiecte, programe nu fac cine ştie ce audienţă, mass-media continuă bătălia politică pe teme legate de guvern, justiţie, servicii secrete (spionită şi scenarită) unde tot felul de specialişti improvizaţi îşi dau cu părerea, încercând să puncteze în favoarea formaţiunilor pe care le slujesc cu credinţă.
Despre naivitatea şi superficialitatea unor astfel de aserţiuni nici nu mai e cazul să aducem vorba. Să luăm, de pildă, tema legată de eşecurile PNL în campania electorală pentru Bucureşti: criză de personalităţi, Cristian Buşoi, un nimeni retras la timp, Ludovic Orban, penal, Marian Munteanu, naţionalist de grotă şi legionar, iar Cătălin Predoiu vine să salveze faţa şifonată a liberalilor… Cam târziu, însă.
Şi dacă nimeni nu a observat strategia liberalilor? E posibil să nu-l fi aruncat în luptă de la început pe Predoiu pentru a nu-l expune, fiind convinşi că va fi desfigurat de artileria mediatică a PSD. În schimb, au sondat terenul cu primii doi candidaţi, apoi i-au pregătit intrarea în cursă prin renunţarea la Marian Munteanu, oficializând totodată şi întărirea ideologică a PNL pe partea dreaptă a eşichierului politic, ceea ce era absolut necesar, ţinând cont de evoluţiile recente ale dreptei europene.
În fond, liberalii au speculat pofta de scandal, de atacuri politice şi la persoană ale adversarilor, reuşind fără mari eforturi să-şi menţină candidaţii mereu în prim-plan mediatic. Le-a prins bine impresia de partid în degringoladă. Şi-au protejat astfel poziţia şi imaginea, în schimb adversarii au ieşit la rampă nepregătiţi, rămânând descoperiţi din punct de vedere tactic.
Nu ştiu deocamdată dacă strategia este câştigătoare, dar cu siguranţă jurnaliştii – combatanţi pe bune sau mercenari în bătălia politică – au ratat ocazia de a satisface necesitatea de informaţie corectă şi de adevăr. Personalizând excesiv campania electorală şi înregimentându-se în oastea unor potenţiali câştigători, au uitat că se adresează cititorilor şi spectatorilor, susţinându-şi propriile cauze.
Comentarii