La Centenar

Magda Isanos şi “Cântecul vieţii”

723 magda isanosCu „tristeţi de călător”, râvnind un „snop de soare”, trecând de la revoltă la împăcare, şi-a însoţit zborul frânt pe cerul literaturii Magda Isanos (1916-1944). Disponibilităţile de mare poetă, cum observase Constantin Ciopraga, au explodat sub semnul urgenţei, omagiind frenetic viaţa şi încercând a învinge disperarea. Evident, suferinţa, boala, infirmitatea, sentimentul sfârşitului iminent i-au acutizat sensibilitatea şi au grăbit maturizarea poetei, arzând etapele. Dar spaimele existenţiale şi „trena morţii” nu închipuie tablouri apocaliptice, nu hrănesc disperări expuse în vitrină şi nu sunt trase într-un estetism rece. Mai degrabă o rugă despletită, iscată, e drept, de o „grabă nevrotică” (Alex Ştefănescu) se insinuează în aceste versuri elogiind „zarea pământului verde” şi nădăjduind într-o existenţă prelungită postum („ca şi cum aş sta lângă vatră”). Născută la Iaşi, la 17 aprilie 1916, Magda Isanos şi-a legat copilăria şi adolescenţa de spaţiul basarabean, părinţii fiind medici la Costiujeni, în coasta Chişinăului. Primele sale poezii vor fi găzduite în revista Licurici (nr. 2/1932), publicaţie a Liceului de băieţi „B. P. Hasdeu”. Reamintim că prima revistă serioasă în care publică Magda Isanos este Viaţa Basarabiei: poezia Ploaie (nr. 3, martie 1934). Era atunci elevă în ultimul an de liceu. Este posibil ca accesul în paginile revistei (dacă se punea problema unei facilitări) să-i fi fost înlesnit de mătuşa ei, dr. Elena Alistar, ea însăşi publicistă, importantă figură politică şi culturală a Basarabiei.

Viaţa Basarabiei, editată de Asociaţia Culturală Cuvânt Moldovenesc (înfiinţată în 1931), sub directoratul lui Pan Halippa, era menită să propage, literar vorbind, programul Asociaţiei, şi anume „crearea, ajutorarea şi susţinerea faptelor de cultură naţională şi educaţie cetăţenească”, „să ajute Basarabia în scop de a progresa pe calea culturii naţionale, educaţiei cetăţeneşti, încurajând-o şi sprijinind-o în toate începuturile bune”. Se dorea deci o continuatoare a programului Astrei Basarabene, promovat de România Nouă a lui Onisifor Ghibu, în anii Primului Război Mondial şi după. Notăm parantetic că termenul naţional avea, în acel context, alt înţeles decât în mod obişnuit; el privea strict Basarabia, ca entitate autonomă, cu treze reflexe de apărare, încurajând spiritul autohton. Opera sa, ne informează Mihai Cimpoi, urmează îndeaproape programul revistei. Afirmaţia, credem, e discutabilă câtă vreme, de pildă, articolul-bilanţ Anul literar 1938 în Basarabia, apărut în nr. 1/1939 al revistei, semnat de N. Costenco, nici nu pomeneşte numele poetei, recunoscând că în viaţa literară basarabeană „totul se petrece într-o tihnă vrednică de timpuri fără memorie, în deplin dezacord cu ritmul vremii actuale”. Colaboratoare de nădejde, până în 1940, a Însemnărilor ieşene (înfiinţată de Gr. T. Popa), Magda Isanos a fost considerată un „copil” al publicaţiei (cf. Elisabeta Isanos); iar „ruptura” de Viaţa Basarabiei era inevitabilă câtă vreme revista, fluturând belicos teza autohtonismului, se înnămolise în specifism şi regionalism îngust. Debutul editorial se produce în 1943 când, la 1 iunie, sub egida Institutului de Arte Grafice BRAWO din Iaşi apare volumul Poezii, singurul volum antum. Poeta, de o mare sensibilitate şi sinceritate în desfăşurările sale lirice contractase o căsătorie scurtă cu Leon Panteleev şi mai apoi, în 1938, se va însoţi cu Eusebiu Camilar (Zeby), consfinţind „mariajul dintre poezie şi proză”, cum s-a spus. În acelaşi an îşi lua licenţa în Drept. Va sfârşi la Bucureşti (m. 17 noiembrie 1944), la nici 29 de ani.

Singura culegere antumă, adunând doar 38 de titluri, probează o gesticulaţie tumultuoasă, cu evlavioase iluminări, conjugând pasionalitatea şi luciditatea. Vor urma Cântarea munţilor (1945), cu o prezentare semnată de M. Beniuc şi, peste un an, Ţara luminii (Svetuciaia Basarabia, am putea zice, bănuind dedicaţia), aducând „fiorul aşteptat al poeziei noi”. Imnuri pentru pământ, un manuscris predat la Editura Fundaţiilor Regale în noiembrie 1944 („cu câteva zile înainte de a muri”, mărturisea Eusebiu Camilar), n-a mai apărut. Fireşte, zestrea sa lirică, vădind poftă de viaţă, însoţită, însă, de obsesive cugetări sumbre şi clasicismul solar, pigmentat cu premoniţii negre, a fost exploatată editorial, fie în ţară, fie la Chişinău, unde o stradă, din neglijenţă (oare?), a fost botezată Isanov. Poeta n-a fost uitată şi drept dovadă stau şi exegezele ivite în anii din urmă (Elisabeta Isanos, Aliona Grati, George Sanda). Şi dacă „boala de moarte”, după spusa lui S. Kierkegaard, ne urmăreşte implacabil este indiscutabil că Magda Isanos ne-a oferit, sesiza tânărul N. Manolescu, „unele din cele mai calm-sfâşietoare poezii închinate morţii”. Să adăugăm, contrapunctic, că în ciclul Poemelor pentru soare (Voinţa, 27 aprilie 1941), Magda Isanos îşi mărturisea nostalgiile sudiste: „Este o ţară undeva peste mări / De care ochii mei sunt flămânzi”. Ştiind că strămoşii paterni ai Magdei au plecat din Samos (pe la 1750, crede Elisabeta Isanos), visata călătorie spre sud este întrutotul explicabilă, îndreptăţind o solaritate mereu primejduită de neliniştile care o învăluie, anunţând trecerea în nefiinţă („marele popas”). Cu prospeţime şi fragede uimiri, poeta descoperă „sensul luminos al lumii”. Exaltările ei se cheltuie spontan, lasă senzaţia improvizaţiei, desfăşoară o simplitate patetică. Totuşi, să nu uităm, exuberanţa – împinsă la temperatura incandescenţei – este controlată, iar tragismul răscolitor (invocând o situaţie-limită) conduce spre o rezolvare panteistă, stingând angoasele până la blagianul „capăt de cale”. Această contopire cu lumea vegetală induce, s-a spus, o viziune mioritică; cea care „se învaţă a muri” speră că va dăinui în ierburi şi flori, veghind la liniştea lumii. Bineînţeles, nucleul dramatic al acestei poezii, tema / teama călătoriei spre dincolo, bolile care o asaltează cheamă în sprijin un energetism testamentar, scutit de povara suavităţilor şi dulcegăriilor. Poeta va mărturisi: „Sufletu-mi arde de o flacără înfricoşată”. Iubirea-maladie, bolile, apăsarea singurătăţii nu obstrucţionează gândul că frumuseţea şi binele vor domni în lume.

Paradoxal, în pofida undei deceptive care o scaldă, poezia Magdei Isanos-Camilar a fost / este percepută ca fiind vitalistă. Mai mult, considerată „un copil al vremurilor noi” (scria Cella Serghi), chiar poeta a fost văzută ca o luptătoare, doritoare să pună ordine într-o lume ieşită din matcă. Să nu uităm, eram în plin război şi poeta, dincolo de „gimnastica filosofică”, însetată de adevăr, nădăjduia, vedea – cu inima plină de speranţe – venind viitorul („o lume feciorelnică”).

Scrisă sub iminenţa morţii, când lumina „fuge” şi o „mână misterioasă” alungă florile, cântând, cu exuberanţă senzorială, grădina ca metaforă a paradisului sufletesc şi spaţiu securizant, poezia Magdei Isanos, fără a se înscrie în orizontul metafizic, dar şi fără a suferi de „naivism”, vorbeşte convingător, cu vibraţie orfică, despre bucuria „de-a fi tânăr sub soare”. Cu sete de viaţă, aşadar, îngemănând luciditatea cu pasionalitatea, poeta, tumultuoasă pe alocuri, rostindu-şi spaimele şi repudiind dulcegăriile, ştia prea bine că moartea e „marele popas”. Urmând a se risipi în acel ţinut luminos, în promisul confort al spaţiilor familiale, multiplicată în ipostaze vegetale: „florile trosnesc / Ca nişte-aripi de înger care cresc”. Amânând, neîncrezătoare, acest inevitabil final: „nu pot crede c-am să mor în curând”; convinsă chiar de şansa învierii: „Ieşi din sicriu / şi priveşte: răsare soarele”. Dar explozia de vitalitate (copleşitoare) contrastează flagrant cu tristeţea din adânc; viaţa „sună înalt”, dar finitudinea ne cheamă: „ne-ntoarcem în pământ”.

Cea care îşi dorea să scrie „cu puţine cuvinte”, dăruindu-ne, cu naturaleţe, fluidul afectiv, arderea etc. se dedublează parcă (fără a trişa, observa Călina Trifan): „Atunci au venit îngerii şi m-au chemat, / Doamne, nu pot pleca, n-am terminat! / Deschide colivia, să zboare / cântecele mele nerăbdătoare” (v. Doamne, n-am isprăvit). Poetă de „o rară profunzime” (ne anunţa Mihai Codreanu), cea care ştia prea bine că „Atâta soare, Doamne, – atâta soare / o să mai fie în lume după noi”, Magda Isanos s-a retras definitiv, rămânând o voce inconfundabilă, de un tragism răscolitor, în peisajul liricii româneşti. Chiar dacă N. Manolescu, revizuindu-se, o expediază acum pe lista „autorilor de dicţionar”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: