În zilele noastre se „aude” tot mai des despre o serie de clerici, preoţi şi diaconi, care, pentru a ocupa unele funcţii civile necompatibile cu preoţia sau pentru a săvârşi anumite acte neîngăduite de canoane unui cleric, şi-au prezentat demisia din postul clerical şi au revenit în rândul laicilor, de care nu se mai deosebesc nici prin ocupaţie, nici prin îmbrăcăminte (şi nici prin apucături). Demisiile preoţilor şi ale diaconilor au ca „exemple” unele demisii de episcopi în istoria bisericească universală, cazuri izolate care au condus la fixarea unor principii cu caracter general şi obligatoriu pentru toate cazurile. Astfel, după cum stabilesc canoanele pentru episcopi (şi reiese şi din comentariile la aceste canoane), nu este îngăduită demisia clericilor, în general, nici din postul ocupat, nici din preoţie. Nimeni nu poate renunţa de bunăvoie la dregătoria sa preoţească şi să se „laicizeze”; nici autoritatea bisericească nu poate să rezolve favorabil aceste cereri decât printr-o sentinţă judecătorească. Aşa „sună” doctrina, rânduiala Bisericii, dar practica mai lasă loc şi de excepţii interpretabile.
Aşadar, pentru care motive Biserica nu îngăduie ca un cleric să poată renunţa de bunăvoie la demnitatea sacerdotală, trecând în rândul mirenilor, sau numai la postul pe care-l ocupă, fără a renunţa la rangul clerical? Sau cum s-a introdus şi s-a practicat împotriva doctrinei demisia clericilor din scaunul ocupat şi din preoţie?
Hirotonia – „cununie” între cel hirotonit şi Biserica sa
Sfinţirea se transmite unei persoane prin actul valid şi canonic al hirotoniei, nemaiputându-i-se lua şi, prin consecinţă, nici persoana sfinţită nemaiputând renunţa de bunăvoie la starea sa preoţească. Prin actul hirotoniei se fundamentează între persoana hirotonită şi parohia (eparhia) pe baza căreia s-a hirotonit o legătură indisolubilă precum legătura legiuită şi binecuvântată de Biserică între bărbat şi soţia sa prin Taina Cununiei. Astfel, după cum bărbatul formează împreună cu soţia lui un trup (cf. Fac. 2, 24), tot aşa episcopul nu poate avea decât o singură episcopie şi preotul o singură parohie (cf. Sf. Ambrozie al Mediolanului, în comentariul său la versetul 2, cap. 3, I Tim.). Astfel, Sf. Ciprian al Cartaginei îl acuză de adulter pe Novaţian, cel care a ocupat în mod abuziv şi arbitrar scaunul episcopului legal al Romei, Corneliu. După cum legătura dintre soţi este pentru toată viaţa şi doar moartea îi desparte, tot aşa este şi legătura spirituală dintre cleric şi enoria sa, legătură ce doar moartea o desface, rămânând astfel parohia sau eparhia văduvă la moartea oblăduitorului (Can. 25, Sin. IV ecum.). Pentru respectul sfinţeniei legăturii dintre ei şi bisericile pe seama cărora sunt sfinţiţi, canoanele nu îngăduie clericilor să „se transfere” de la o biserică la alta, mai ales fără încuviinţarea episcopului şi în mod samavolnic (Can. 16, Sin. I ecum.).
Legătura realizată prin hirotonie nu mai îngăduie clericului să părăsească Biserica sau starea sa preoţească prin transfer sau demisie.
Sfinţii Părinţi au evidenţiat legătura clericilor cu starea lor preoţească pe care n-o mai pot părăsi toată viaţa, lucru rezultat şi din sancţiunea aspră a canoanelor împotriva celor care ar desconsidera slujirea lui Hristos şi a Bisericii Lui, în favoarea slujbelor lumeşti. Canonul al 7-lea al Sinodului IV ecumenic anatematizează clericii care ar înjosi demnitatea preoţească, intrând în oaste sau în altă dregătorie lumească. Stabilitatea practică a clericilor favorizează şi vitalitatea duhovnicească şi civilă a comunităţii – familie spirituală a cărei părăsire denotă infidelitate şi trădare (cf. N. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, Arad, 1930). Excepţia motivului binecuvântat care ar obliga un cleric să treacă de la o enorie sau eparhie la alta (cf. Can. 14 şi 15, Can. Ap.) a adus cu sine şi abuzuri ale iconomiei, încât Sfinţii Părinţi de la Sinodul din Antiohia (341) au interzis în mod categoric mutarea episcopului la altă eparhie „nici de voia sa aruncându-se pe sine-şi asupra ei, nici de popoare silindu-se, nici de episcopi nevoindu-se, ci să rămână la Biserica care i s-a sortit de Dumnezeu din început, şi să nu se strămute de la ea…” (Can. 21, cf. Pidalion, ed. 2007). Sinodul I ecumenic (325) interzice prin canonul 15 ca episcopul, preotul sau diaconul să se transfere dintr-un oraş în altul, pentru că obiceiul acesta este împotriva canonului apostolic şi provoacă multă tulburare. În practică, lucrurile stăteau altfel la jumătatea veacului al V-lea: Sf. Grigorie a fost episcop de Sasima (Capadocia), apoi de Nazianz; Meletie fusese episcop de Sevastia (Armenia), apoi patriarh de Antiohia; Policarp de la Sexantraprista (Moesia) se transferă la Nicopole (Tracia), ş.a. (cf. Socrate, Istoria bisericească).
Motivul binecuvântat ( ) prin care canonul 14 apostolesc îngăduie mutarea (transferarea) episcopului de la o eparhie la alta (şi a preotului de la o parohie la alta) a fost larg interpretat. Astfel s-a admis transferul episcopului: a) când episcopia la care a fost numit s-a strâmtorat şi sărăcit, iar eparhioţii s-au împuţinat încât nu se mai poate asigura întreţinerea unui episcop; b) când o episcopie se ameninţă de un dezastru iminent şi există convingerea că ar putea fi salvată doar prin priceperea unui anumit episcop; c) când episcopul nu poate ocupa scaunul eparhial din cauza războiului sau a altor împrejurări nefavorabile; d) când din cauza situaţiei politice nu se poate face alegere şi hirotonie canonică pentru un scaun vacant, ci se trimite prin transfer un alt episcop.
Situaţia întâlnită la transferarea clericilor se regăseşte şi la demisia lor: în principiu, pe baza opririlor canonice, nu se îngăduie unui cleric să demisioneze din postul ce-l ocupă în cler, rânduit în mod legal şi canonic; practic însă, ca şi la transfer, pentru o binecuvântată pricină se primeşte demisia pe baza seriozităţii şi a temeiului canonic al motivului demisiei.
Motive de admitere a demisiei clericilor
Pentru un motiv binecuvântat, a fost socotită demisia admisibilă când a fost dată:
- a) Pentru înlăturarea sau evitarea schismei sau a altor disensiuni păgubitoare interesului şi păcii Bisericii. Principiul canonic pe care se întemeiază demisia pentru acest motiv îl găsim stabilit de canonul 36 apostolic, reprodus şi de Sinodul din Antiohia în canoanele 17 şi 18. Acest canon apostolic (36) se referă deopotrivă la episcop, preot şi diacon; oricare dintre aceştia, dacă nu se va duce la parohia pentru care a fost hirotonit, va fi afurisit. Dacă din vina poporului, şi nu a lor, ei nu-şi vor putea lua în primire parohia, atunci îşi vor păstra cinstea şi slujirea pentru care au fost învredniciţi. De pildă, Părinţii Sinodului II ecumenic au primit demisia Sf. Grigorie de Nazianz din scaunul patriarhal de la Constantinopol pentru păstrarea unităţii Bisericii. Tot astfel, cei 300 de episcopi ai Africii au renunţat la episcopiile lor pentru a permite revenirea în sânul Bisericii a episcopilor donatişti care aveau să fie titularii scaunelor lăsate de episcopii ortodocşi.
- b) Pentru săvârşirea unui delict. Dacă în timpul preoţiei clericul va comite un păcat grav sau/şi fapte penale grave, atunci el poate demisiona. După opinia Sfântului Ioan Gură de Aur, episcopul (clericul) care se ştie pe sine vinovat de un păcat pentru care ar fi caterisit, poate să demisioneze de bunăvoie din demnitatea lui, plăcând astfel mai mult lui Dumnezeu decât dacă s-ar încăpăţâna să rămână cu orice preţ în slujbă ( Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoţie). De exemplu, mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi, şi-a dat demisia la 20 februarie 1808 din funcţia sa semnându-se „smeritul proin (fost) mitropolit al Moldovii, Veniamin” (cf. B.O.R., an LIII, 1935, nr. 7-8, iulie-august), apoi renunţând şi la titlul de fost mitropolit, în demisia a doua renunţă şi la eparhie, şi la vrednicia arhieriei, şi la numele episcopiei: „de astăzi mă numesc monahul Veniamin” (cf. Arhim. Calinic Delicanis, Patriahicha Eggrafa, vol. III, Constantinopol, 1905, p. 608-610).
- c) Pentru alegerea vieţii monahale. Cel ce se hotărăşte a reveni în rândul monahilor, nu-şi mai poate păstra şi demnitatea arhierească, neexistând posibilitatea revenirii la aceasta. Pravila Îndreptarea Legii (– Pravila de la Târgovişte. 1652) în glava a 55-a aminteşte: „Canonul al doilea al Soborului din biserica lui Dumnezeu Sofia, grăieşte: Care arhiereu se va schimnici iese din părinteasca (iase de-împărinţesculî) şi învăţătoreasca rânduială, şi merge în rândul fiului şi al ucenicului, şi mai mult nu ocârmuieşte (oblăduiaşte), nici în scaun[ul arhieresc nu] şade, nici [nu] păstoreşte, numai ce-l păstoresc alţii pe dânsul, căci (că) s-a făcut tatăl fiu, şi dascălul ucenic, şi stăpânul slugă. Drept aceea, zice acest Sfânt Sobor că arhiereul care face aceasta şi se schimniceşte, să fie acela dezgolit (gol) de arhierie, de tot.” Aşa a procedat Sfântul Grigorie Teologul ( Valsamon), patriarhul Pavel al IV-lea al Constantinopolului (retras în 784), mitropolitul Antim al Ungrovlahiei (pe la 1389, fiind bolnav se făcuse schimnic, dar căpătându-şi puterea fizică i s-a îngăduit de Patriarhia de la Constantinopol să-şi reia scaunul vlădicesc), mitropolitul Teofan al II-lea al Moldovlahiei (retras în 1588 în Sfântul Munte). Trebuie precizat că arhierei pot fi aleşi şi din rândul schimnicilor, în Biserica Ortodoxă Rusă existând (încă?) titulaturi de Schiepiscopi şi Schiarhiepiscopi.
Alte motive de demisie, dar neîntemeiate canonic, sunt:
- d) Pentru neputinţe (bătrâneţe, boală – surzenie, orbire, alienare, senilitate). În această categorie se înscriu cele mai multe cazuri de demisie, dar trebuie menţionat că în astfel de situaţii nu poate fi vorba de vreo constrângere sau obligare, căci, de obicei, celor neputincioşi li se dă un vicar (ca vicar a stat Sf. Grigorie de Nazianz pe lângă tatăl său, deşi era deja hirotonit episcop de Sasima). În Condica Sfântă a Mitropoliei Ungrovlahiei (publicată după original de arhiereul Ghenadie Craioveanul în 1866, vol. I) sunt amintiţi numeroşi arhierei demisionari din cauza slăbiciunii, a bătrâneţilor sau a bolii, dar în toate se precizează că se dă demisie numai din scaun, iar nu şi din arhierie (se regăsesc demisii ale: episcopului Clement de la Râmnic – 8 mai 1748, episcopului Clement al Cervenilor – 27 iulie 1752, episcopului Rafail al Buzăului – 4 septembrie 1764, mitropolitului Filaret al Ungrovlahiei – septembrie 1793, episcopului Antim al Buzăului – 11 august 1757, mitropolitului Nectarie al Ungrovlahiei – 19 mai 1819, episcopului Constantin al Buzăului – 27 iulie 1819, mitropolitului Iosif al Ungrovlahiei – 16 martie 1893). De aceea mulţi „retraşi” se regăsesc mai apoi în aceleaşi scaune sau în scaune superioare. În Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române găsim folosiţi (în ediţiile trecute) termeni ca „retras sau pensionar” şi „retraşi sau demisionaţi” (fără precizări în ce priveşte retragerea sau demisia), iar în Statutul în vigoare găsim (iarăşi fără amănunte) termeni ca „ierarhi pensionaţi sau retraşi” ( 194, pag. 105).
- e) Pentru înlăturarea unui scandal care ar păgubi Biserica, chiar dacă episcopul acuzat n-ar fi săvârşit delictul imputat. Pentru acest „motiv” patriarhul Ghenadie Scholarul şi-a dat demisia fiind acuzat (pe nedrept) că „avea legături” cu o desfrânată; tot astfel şi mitropolitul Athanasie Mironescu al Ungrovlahiei şi episcopul de la Huşi, Nicodim Munteanu, mai târziu patriarh al României.
- f) Pentru dificultăţi în conducerea eparhiei. Este edificator însă în ceea ce priveşte necanonicitatea acestui pretext cazul patriarhului Grigorie al II-lea al Constantinopolului care a fost prohodit şi înmormântat ca un mirean ortodox, pentru că demisionase şi-şi părăsise „turma cea cuvântătoare” în vremuri tulburi care constituiau pentru el „dificultăţi în conducere”.
- g) Pentru neînţelegeri cu autoritatea politic-administrativă. Exemple grăitoare sunt: patriarhul Gherman I al Constantinopolului care a demisionat pentru neînţelegerea cu împăratul Leon Isaurul în privinţa cultului icoanelor; patriarhul Nicon al Rusiei şi-a dat demisia în 1666 motivând că „din cauza persecuţiilor ţarului Alexei Mihailovici”; mitropolitul Ungrovlahiei, Dosithei, în demisia înaintată domnitorului Ioan Gheorghe Caragea spune că a fost izgonit din scaun, şi nu şi-a părăsit turma.
- h) Din cauza climei. Între alte motive, şi acesta a fost un motiv pentru Sf. Grigorie de Nazianz să nu se ducă la episcopia Sasima pentru care fusese hirotonit.
S-au întâlnit cazuri de dare şi primire de demisii şi pentru prea marea lipsă, din cauza sărăciei eparhiei, a lipsei cunoştinţelor necesare conducerii eparhiale, pentru a se dedica lucrărilor ştiinţifice.
Pentru ca o demisie să fie validă, pe lângă motivul canonic, trebuie să fie dată cu ştiinţă de cauză şi voinţă liberă, după o cercetarea detaliată şi serioasă, iar invalidarea ei survine atunci când demisia este dată în urma ameninţărilor, chinurilor fizice, tulburărilor sufleteşti sau psihice, sau prin înşelăciune.
În zilele noastre, când canoanele predanisite de Sfinţii Părinţi sunt privite (şi de clerici) ca ciolanele dinozaurilor de la Muzeul „Grigore Antipa”, când contul şi interesul te transferă (parcă suplinind lacunele pastoral-misionare) pe eşafoade enoriale cu pedigree, când filiaţia, nepotismul şi cumetrismul devin mai importante ca în vremea preoţiei lui Aaron, o problemă crasă domină sacerdoţiul ortodox contemporan: cât de canonică este pensionarea preoţilor de mir în raport cu ieromonahii şi episcopii? Cine îşi asumă încălcarea canoanelor prin „ruperea” legăturii parental-duhovniceşti dintre păstor şi păstoriţi? Cine îşi atribuie „meritul” în ceea ce priveşte degradarea imaginii morale a preotului pensionat – imagine caricaturizată a unui funcţionăraş mărunt aflat la îngăduinţa statului, retrogradat la împlinirea iminentă a unor ani din toate funcţiile, asemenea unui strungar, fierar-betonist sau arhivist (toată stima pentru aceste meserii)?
Realitatea de astăzi este rezultatul coabitării (nu ştiu de ce îmi tot vine să spun concubinaj…) între Biserică şi Stat, în care impresia societăţii este că Biserica profită (mai ales financiar) de pe urma Statului, în fapt fiind vorba de o înjosire asumată benevol de către factorii decizionali ai Bisericii – o fraternizare păguboasă de a trece puntea istoriei. (Spre ce?…)
Pr. GABRIEL CIOFU, parohia Baia IV
Comentarii