„Cine poate scrie-n paradis?”
Cu o recentă plachetă, apărută la Rafet (editură păstorită de inimosul Constantin Marafet), sub un titlu aparent şugubăţ (Şi de-o fi să mor), ni se înfăţişează marele călător Vasile Tărâţeanu, deja „nemuritor”, pornit, se ştie, din nordul înstrăinat al Ţării Fagilor, prea doritor să ne împărtăşească – până la a doua venire (v. Ca Lazăr) – din prinosul de „cuvinte bune pentru urmaşi”. Titlul merită, desigur, o explicaţie; iar mottoul cărţii, aducându-ne în minte vorbele lui Eugen Ionesco („mi-e teamă de uitare, nu de moarte”), luminează mesajul ei. Moartea, ca sfârşit implacabil, e deplină dacă e însoţită de uitare. Iată ce ar dori să evite poetul, bătătorind cu sârg, în lung şi în lat, cărările românităţii. Şi rememorând, privind îndărăt, „copilăria desculţă”, amintirea mamei – „o carte nescrisă”, purtând povara „durerilor ascunse” şi lungul şir al atâtor bravi bărbaţi, încercând, astfel, a se smulge „din ghearele pustiei”. Evident, poetul e avertizat, ştie prea bine că „dacă vrei să ajungi unde doreşti / nu întoarce capul / nu privi înapoi / peste umăr” (v. Drumul spre Masa Tăcerii). Sfat inutil, „eliberarea” pare improbabilă, chiar imposibilă. Cu sufletul amprentat de aceste „străvechi legăminte”, fără loc de retragere, trăgând „un car de lacrimi” în acel „petic de ţară”, cândva pământ voievodal, prins în plasa uneltirilor imperiale, poetul simte că „se-ngreunează lutul”. Şi, sub presimţiri thanatice, decupează din fosta-i tinereţe doar imagini decolorate: „Sufletul meu nu mai găseşte ieşire / din starea aceasta / mult prea apăsătoare // Aidoma cuiului / bătut în capac de sicriu”… (v. Stare).
Evident, în oglinda clipei, cu sufletul înaripat, ieşind „din sfera gravitaţiei”, poetul purcede la „dezbrăcarea” de trup, atras de porţile cerului. Pleacă, aşadar, pe drumul lung al neîntoarcerii, simţind ameninţarea golului şi „pofta ţărânii”, săvârşind – ca „ultim vânzător de speranţe” – trecerea. Privind dinspre un capăt al vieţii, descoperă, în urmă, doar „trepte prăbuşite”, într-o continuitate naturală, implacabilă, în lungul şir al celor „muritori de vii”: „Între mine şi moarte / stătea mama / ca un scut – // fir de iarbă în bătaia sorţii.. // Între copiii mei şi moarte / stau – ca un zid / în ruinare mut – // următoarea pradă a morţii” (v. Continuitate). Cu speranţa că, prin paginile vii de carte, „agăţându-se de cuvânt” (ca o şansă de salvare), respiră în nemoarte.
În repetate rugi, murit de viaţă, asaltat de roiul ispitelor, şi-ar dori, desigur, „înmulţirea” anilor; şi, în acelaşi timp, captiv, „prins” în „cămaşa de forţă a realităţi”, vrea să se desprindă din „chingile trufiei”, recunoscând o „hapsână poftă de viaţă”. Erotica îşi clamează drepturile (v. Dorinţă), după cum moartea pânditoare, într-un „pustiu decor”, îşi cere tributul, rărind prietenii, precum un bădiţa Vasile (Leviţchi) şi al său telefon „orfan”: „Numai vântul amintirii mai paşte liniştit / printre dealurile decapitate de fagi / sub care se revoltă munţi de oase” (v. Poem atemporal).
*
Într-o splendidă tabletă dedicată lui Ilie Motrescu (v. Dacia literară, nr. 5-6/2012, pp. 80-81), cel care de 45 de ani „îşi trăieşte moartea”, Vasile Tărâţeanu reamintea lecţia de demnitate oferită, prin pilda de verticalitate, de poetul din Crasna, dispărut în împrejurări încă nedeslegate. Cum însuşi Vasile Tărâţeanu propune, de ani buni, o astfel de lecţie, împotrivindu-se uitării de neam, schiţăm un posibil portret al celui care, văzut, cândva, ca un „Don Quijote de la Sinăuţi” (v. volumul nostru Poeţi din Bucovina, 1996), devenit – între timp – academician, continuă bătălia.
Mic, vioi, plin de neastâmpăr, debordant chiar, Vasile Tărâţeanu trăieşte la Cernăuţi, acolo unde dregătorii urbei ar fi vrut, vorba poetului, „să împăieze privighetoarea”. Suferinţa celor din nordul Bucovinei este de neimaginat. Strigătul lor disperat, voinţa de a-şi păstra identitatea, dar şi nădejdea că „munţii nu pot fi strămutaţi” (ca să-l cităm, din nou, pe acest sufletist fără odihnă, bun la toate) coagulează în jurul unei speranţe; e drept, firavă, fiindcă, până mai ieri, în malaxoarele imperiului roşu şi azi, în alte malaxoare, cu fumuri imperiale, ei, românii din Nordul răpit, au suferit şi suferă „până peste poate”. Iar Vasile Tărâţeanu este omul care „apasă pe condei / ca pe un „trăgaci”. Capabil deci să „înflăcăreze stindarde”, să tragă „clopotul de alarmă/al conştiinţei de neam”, să alerge în toate părţile pentru a scoate publicaţii care prin zbaterea acestui împătimit continuă să apară, învingând toate potrivniciile.
Cu manuscrisele în desagă, poetul făcea cândva naveta la Chişinău. Fiindcă doar acolo putea tipări. Fiindcă în zona Cernăuţilor ziarele româneşti sunt variante cuminţi ale ziarelor oficiale iar Plai-ul lui Tărâţeanu, apoi Arcaşul erau, să recunoaştem, „un fir de sârmă ghimpată în ochii oficialităţilor”. Fiindcă, în elanul său donquijotesc, în frumoasa şi curata sa „nebunie” (care ţine de eroismul cultural) Tărâţeanu „s-a însurat cu ziarul”. Eternul navetist nu poate accepta ca limba maternă să fie exilată în bucătărie; nu poate suporta ca vorbele noastre să se furişeze, cumva vinovate, suspectate de cei care au preluat de la defunctul Imperiu o „moştenire ruşinoasă”. La care, previzibil, nu vor să renunţe.
*
Invectivat, târât în faţa instanţelor pentru păcatul de a nu se fi lepădat de românism, Vasile Tărâţeanu este, să nu uităm, poet. Admirându-l pentru tot ceea ce face, pentru osteneala publicistică („adăpostit” sub felurile pseudonime: V. Voievod, H. Urban, V. Micu, T. Vasile ş.a.), poetul (n. 27 septembrie 1945, la Sinăuţii de Jos) nu trebuie scutit de o lectură severă. Cărţile scoase până acum, nu puţine, începând cu Harpele ploii (Ujgorod, 1981) vorbesc limpede despre crezul unui poet şi calvarul unui neam trăind sub „blestemul mioritic”. Înseriat visătorilor iremediabili, poetul, locuit de fantasme şi idealuri, nu dezertează; muşcat de patima scrisului, el nu se refugiază într-o poezie de seră, mărturisind într-o Stare de graţie: „apasă pe condei / ca pe un trăgaci”.
Asta ştiu prea bine cei ce îl hărţuiesc. Neastâmpăratul poet i-a prevenit: „Bomba e în capul meu!” Şi dacă tot a nimerit în ringul literaturii, Tărâţeanu se zbate nu doar pentru propria-i poezie; dincolo de canonul rimei ori reflecţia concentrată, dincolo de „dreptul la nelinişte” (clamat, cu superbie, într-o plachetă din 1984, ivită la Ed. Carpaţi, chiar sub acest titlu), acest om cu suflet mare este inflexibil când e vorba de recuperarea unor valori înstrăinate ori de voinţa de a-şi păstra identitatea. Nu e sedus de hobby-urile (profitabile), nu subscrie la bălăcăreala în care ne complacem; şi, cu atât mai puţin, nu poate fi de acord cu „insultarea valorilor” (cum numea Eugen Simion agresivitatea unor contemporani, atacând cu vervă neagră şi furie oarbă numele-reper ale spiritualităţii noastre). Vasile Tărâţeanu ar dori un armistiţiu. Pentru el, noi (chiar dacă nu suntem îngeri) existăm, dincolo de taberele politice, doar ca români. Trăind sub „povara visului” (vezi Ramule, neamule), cercat de remuşcări ori momente de cumpănă, răpus de scepticism („că lumea asta nu se schimbă / şi lupta-ţi n-are nici un rost”) poetul, spuneam, nu abandonează: „Răstignit pot fi chiar mâine! / Numai nu pe două hărţi, / numai nu pe două hărţi!…” (citim într-o Spovedanie). Şi atunci, fugitiv, ne întrebăm dacă trăind incendiar, sub presiune, identificând somaţiile clipei, poetul mai are răgazul de a accede la o senină conştiinţă artizanală, şlefuind cu migală versurile. Dorinţa există. Cel pornit în lume din Sinăuţi (care e şi satul lui Ilie T. Zegrea), avându-l acolo ca învăţător pe Vasile Leviţchi (marele pedagog al bucovinenilor „nordici”) este şi un împătimit al lecturilor, vitaminizându-se cultural (între două curse la Chişinău sau Bucureşti), ispitit de a ţine pasul cu ce se întâmplă, în viaţa literară, dincoace.
Au fost cândva învăpăiate nopţi de cenaclu, sub oblăduirea aceluiaşi Leviţchi. Preluând ştafeta, Vasile Tărâţeanu, alcătuitor şi al unor prea-generoase volume colective (Plaiul doinelor; 1968; Glasuri tinere, 1971) ştie prea bine că „munţii nu pot fi strămutaţi”. Şi, în numele unor speranţe nestinse, poetul (în creştere, după noi) se aşază, voit, într-un plan secund, eliberând energii nedomolite pentru ceea ce ţine de un necesar şi admirabil eroism cultural (preţuit, probabil, cândva aşa precum merită). Până atunci, neobositul căuzaş, în pofida unei perechi care-l urmăreşte obsesiv („eu şi nenorocul”) nu-şi curmă, din fericire, cântecul; îşi urmează, ne asigură, „linia vieţii” (cum e şi titlul unui volum din 1988, apărut tot la Ed. Carpaţi, Ujgorod) şi se chestionează cu nelinişte când e ameninţat de „viermii singurătăţii”. Trăieşte în plin calvar, dar nu s-a înrăit; dimpotrivă. Nu e lovit de ură, şi-a asumat suferinţa şi e gata de a urma sfatul lui Noica, găsind forţa de a iubi şi a ierta. Dar în clipele grele, negre (precum cerneala pe care o foloseşte la scris), în infernul personal, are dreptul să urle în acest mediu potrivnic; aici, ne asigură Vasile Tărâţeanu, „totul are culoarea cernelei / cu care scriu”. Mai mult, poetul este convins că pentru truda scrisului paradisul e contraproductiv: „Cine poate scrie-n paradis?” Dincolo de necazuri şi nesfârşita suferinţă (nu constata el, într-o poezie care ar trebui citată, Inchizitorul către poet, că „Fără de sfârşit e rugul acesta / mamă”), Tărâţeanu nu se poate despărţi de acest „dulce-amar de Bucovina”: „Printre ani / de suferinţă / viaţa-dulce / de credinţă”. Şi această credinţă, după cum îl ştim, nu-l va părăsi.
Într-o vreme a tuturor dezamăgirilor, într-un timp care acuză uzura cuvintelor mari (desacralizate prin abuzurile propagandei mincinoase), există poeţi care vor să reabiliteze eroismul şi demnitatea românească. Există, aşadar, poeţi care ne reamintesc, pe urmele lui Goga, că literatura este / poate fi „o energie precursoare”. În consecinţă, aplecându-se asupra pătimirilor noastre, ei recondiţionează un „timp al rapsozilor” şi vibrează, meditând dincolo de mode şi curente poetice, la vitregiile Istoriei şi drama unei naţiuni aşezată „în calea răutăţilor”.
Un astfel de poet-militant este, indiscutabil, Vasile Tărâţeanu. El, reamintim, debuta cu versuri în presa raională (Hliboca) în 1962 şi, credincios acestei chemări, şi-a încredinţat producţiile unor culegeri colective scoase de-a lungul anilor la Ujgorod ori Chişinău. Împreună cu Ion Gheorghiţă a pregătit pentru tipar cartea postumă a lui Dumitru Grinciuc; alături de Arcadie Suceveanu s-a îngrijit de placheta poeteselor din Bucovina, Ghiocelul. Scoate, cu mari eforturi, felurite publicaţii, învrednicindu-se a rezista tuturor presiunilor, târât fiind şi prin tribunale. Plăteşte, deci, pentru încăpăţânarea de a fi şi a rămâne român. Poartă, asemenea celor plecaţi la oraş, vânând o altă soartă, „pământul de-acasă” (v. Fii de ţărani), chiar „sub unghii” şi ne îndeamnă să ne simţim stăpâni în propria noastră ţară (v. Îmi pare rău). Ştiind că are nevoie de „un infern personal”, Tărâţeanu şi-l creează zilnic, „ajutat”, fireşte, de zeloşii dregători. Şi, nu mai puţin, de harnicii denigratori. Poetul n-are astâmpăr şi, ubicuitar, înhămat la o epuizantă navetă, se mângâie cu un funebru gând: „Important că peste mine va fi românesc pământ”. A croit, în 2009, cu sprijinul prietenilor din Alba-Iulia o antologie dedicată Poeziei Bucovinei, incluzând 66 de autori, cu un convingător calcul de simbolologie numerică (câte 22 pentru fiecare secţiune, pentru că cifra respectivă – se explică antologatorul – reprezintă „numărul de ani în care bucovinenii s-au aflat cu toţii la un loc”). Şi în care poetul se mărturiseşte, ca purtător de cuvânt al unei provincii oropsite, declamându-şi „şoptitele rugi” ori strigătele înăbuşite: „Auzi-le Doamne, / cum se aştern / la picioarele Tale / ca iarba sub coasă!”
În fine, judecând drept, nu putem ignora nici acele poezii-locomotivă de altădată (cum le numise poetul), indicând tributul ideologic, inevitabil în epocă, „copii handicapaţi” fără de care, însă, volumele n-ar fi apărut. Doar „ţâţa leninistă”, îşi aminteşte Vasile Tărâţeanu, hrănind poezia osanalistă, deschidea porţile editurilor.
Or, volumul din urmă, rod şi al unor bogate lecturi, întăreşte ideea saltului valoric. Dincolo de câteva mici neglijenţe, Şi de-o fi să mor vădeşte şi o schimbare de accent, presimţind adierile thanatice, transcriind tragicul existenţial. Poemele bat „la uşa sufletului” (v. Stare incertă) şi poetul, încrezător în destinul său, ne previne (v. Încă): „De există-un abis / mai există şi-un vis”. Eroismul cultural, din fericire, are, în cazul său, fundament valoric.
Comentarii