Băsescu pleacă la război

 

Filmul „Babette s’en va-t-en guerre” (1959) este binecunoscut generaţiei mele: o franţuzoaică frumoasă şi isteaţă e paraşutată în spatele frontului german, devenind amanta unei înalte căpetenii a Wehrmachtului, care trebuia capturată. Plecând de la acest motiv al celei de-a VII-a arte, să vedem ce ţinte urmăreşte Traian Băsescu şi ce mijloace va folosi spre a le atinge.

Dacă filmul are ca mobil capturarea comandantului german, iată ce-l mână pe Traian Băsescu să reintre în bătălia politică: „respectul pentru drepturile omului”, zice el. „Sistemul trebuie să înţeleagă că democraţia nu este facultativă. Sistemul trebuie să înţeleagă că oamenii nu pot fi hăituiţi pentru că aşa vrea un şef de instituţie.” Practic, acum fostul preşedinte se ridică împotriva sistemului pe care el însuşi l-a perfecţionat şi încurajat, mesajul fiind unul foarte dur împotriva Justiţiei, a celei de-a treia Puteri în statul de drept. Iar statul nostru de drept e caracterizat, spune Constituţia, de separaţia Puterilor.

Există şi un mobil ascuns, dar recunoscut de toţi: reînnodarea statutului de mare jucător politic cu ajutorul formaţiunii sale întărite, Mişcarea Populară, şi candidatura la primăria Capitalei ori poate la Senat. Deocamdată.

De ce surse dispune Traian Băsescu pentru a-şi realiza propriul proiect? De aceleaşi de care a dispus şi înainte:

1. Puncte pentru: o voinţă politică şi o tenacitate fără margini, un simţ aparte pentru oportunitatea acţiunilor sale, găsind de fiecare dată tendinţe sociale în fruntea cărora să se pună, capacitatea de a se afla mereu în centrul atenţiei publice, un discurs frust, cu expresii dure şi colorate… Atuuri, nu glumă.
2. Puncte contra: atacurile repetate împotriva Justiţiei nu ne arată o personalitate din seria democratică, iar situarea împotriva refugiaţilor, subiect deja devenit piatră de moară, nu-i pot aduce avantaje pe termen lung. Va fi nevoie de o reîmprospătare şi de upgradare a discursului. Numai că, dacă analizăm apariţiile sale publice, e clar că Traian Băsescu nu se poate reinventa: nu a inovat absolut nimic, îşi face campanie în acelaşi stil abrupt când iese sau când intră la birourile procurorilor, de aceea şi sunt invitate televiziunile şi jurnaliştii de fiecare dată. Or cam la fel procedaseră şi Dan Diaconescu, şi Gigi Becali, toţi ştiind să speculeze mediatic la fel de bine acţiunile justiţiarilor. Cât despre privirea idealizantă, nu critică asupra propriilor mandate să recunoaştem că nu generează emulaţie.

Aplică din nou stratagema lupului singuratic, pusă în operă imediat după câştigarea alegerilor din 2004, dar acum situaţia s-a schimbat: spre a învinge, e nevoie de voturi şi de majoritate, iar Traian Băsescu, după încheierea celor două mandate, nu mai e o miză. De la un fost preşedinte se aşteaptă înţelepciune, încurajarea tendinţelor pozitive în spaţiul public şi participarea la îmbunătăţirea imaginii României în lume. Nicidecum amestecul în vacarmul politicianist.

Nici momentul ales nu e unul grozav. Pe prima scenă politică are loc concentrarea bipolară a opţiunilor electorale spre dreapta şi spre stânga, PNL şi PSD, iar a te încăpăţâna să intri pe dreapta în condiţiile în care liberalii depăşesc 41% mi se pare o eroare. Loc s-ar putea crea doar pe stânga, ţinând cont de erodarea majorităţii de guvernământ.

Poate deveni Mişcarea Populară un mare partid cu un mesaj anti-Justiţie şi anti-UE? Greu de crezut în condiţiile în care DNA, Justiţia beneficiază de aprecierea marelui public. De aceea nici aliaţii nu se îngrămădesc. Cu atât mai puţin Monica Macovei cu al ei M10, dar nici Mircea Geoană ori UNPR.

Dacă frumoasa Babette avea în spate mari personalităţi ale serviciilor secrete franceze şi engleze, Traian Băsescu nu mai dispune de ajutorul serviciilor de informaţii, iar reluarea campaniilor de promovare de către aceleaşi televiziuni şi aceiaşi activişti din presă aflaţi tot timpul „tâmplă lângă tâmplă”, vorba poetului, miroase a ciorbă reîncălzită, nicidecum a credibilitate. Pe deasupra, mai intervine de fiecare dată în favoarea fostului preşedinte şi Elena Udrea, aruncând totul în derizoriu. Miroase a paranghelie (de post), la care amfitrionii te trag de mână la masă, când pofta dispăruse de mult.