După ratarea moţiunii de cenzură de către PNL, în spaţiul public s-au revărsat atât lacrimile de crocodil ale celor ce până mai ieri încurajaseră demersul liberal, deşi toată lumea îi cunoştea deznodământul, cât şi veselia stridentă a guvernanţilor în frunte cu prim-ministrul Victor Ponta, scăpaţi, nu se ştie dacă până la primăvară, de sabia lui Damocles.
De ce au mai introdus liberalii moţiunea dacă erau conştienţi că nu are nicio şansă? Fiindcă atitudinea lor faţă de politică s-a schimbat, de voie – de nevoie, după venirea lui Klaus Iohannis la Cotroceni: moţiunea trebuia depusă pentru ca majoritatea de guvernământ să-şi asume în mod explicit existenţa în fruntea guvernului a unui prim-ministru cu dosar penal, iar vina majorităţii de guvernământ să fie bine cunoscută pentru anul electoral viitor. Era nevoie, aşadar, de o despărţire clară a apelor şi de schimbarea actualei percepţii publice.
Conştienţi că timpul lucrează deocamdată în favoarea lor, liberalii nu s-au grăbit să preia guvernarea. Ca să ajungă la Palatul Victoria ar fi fost necesară revenirea la metodele practicate până acum, metode unanim blamate în spaţiul public: crearea unei majorităţi ad-hoc prin traseism, „cumpărarea” voturilor, compromisuri murdare şi ticăloase… Cu siguranţă moţiunea ar fi trecut dacă: 1. liberalii ar fi acceptat ca viitorul prim-ministru să fie tot al PSD, 2. ori să fie Gabriel Oprea, cel ce îşi făcea încălzirea prin studiouri TV încă de astă-vară, 3. s-ar fi acceptat înscrierea pe viitoarele liste electorale liberale a traseiştilor sau li s-ar fi promis niscaiva avantaje şi funcţii în viitoarea guvernare. Paradoxal, unii analişti şi jurnalişti îi acuză de slăbiciune tocmai pentru că nu au acceptat tranzacţiile dezonorante.
A se mai observa că toate cele trei condiţii de mai sus au făcut în aceşti 25 ani aerul politic irespirabil, ajungându-se în campania electorală prezidenţială la ideea că aşa nu se mai poate, că avem nevoie de o nouă clasă politică, iar acum politica românească s-a săturat de ea însăşi, liberalii făcând pasul spre altceva. Măcar de n-ar renunţa.
Din păcate, pasul acesta important, făcut cu atâtea calcule şi teamă, ascunde o realitate tristă: după fuziunea PNL şi a PDL încă nu s-a născut o formaţiune politică omogenă de la vârf la bază. Pe deasupra, noul PNL nu este încă un partid pe deplin curat, fără compromişi, fără membri bănuiţi în trecut de incompatibilităţi şi afaceri necurate cu banul public.
Actuala putere şi susţinătorii ei din presă le aduc liberalilor două acuzaţii grele: nu e normal să ne ceară demisia foştii membri ai Guvernului Boc, oamenii lui Băsescu, care au promovat în 2010 austeritatea şi tăierile de salarii, nici liberalii cu dosare penale, foştii traseişti şi incompatibilii. Aceleaşi acuzaţii planând de multă vreme preponderent asupra Guvernului Ponta şi a altor lideri ai majorităţii de guvernământ.
Aşadar, dacă liberalii înşişi protestează împotriva corupţilor Puterii, ar fi momentul să privească şi în curtea proprie, măcar acum, cât sunt în opoziţie, obligându-i pe compromişi, pe cei ce trag partidul în jos să facă un pas în spate, chiar dacă ei nu înţeleg. În timp, nevinovăţia dovedită i-ar putea readuce în prim-plan, în caz că eşalonul al doilea se va dovedi neputincios.
Partea încurcată a schemei nu doar liberale de personal e că noile valori promovate sunt puţine şi inconsistente: mulţi dintre vechii lideri se consideră încă de neînlocuit, nepermiţând altora să ocupe poziţii fruntaşe. Pe deasupra, figurile lor sunt nelipsite în continuare din studiouri TV, încercând să se arate mari reformatori. Din păcate, din pricina poziţiilor înalte ocupate şi a influenţei în partid, nu-i trage nimeni de mânecă. Se estimează îndeobşte că, fiind pe val, oricum electoratul îi va vota. În lipsa unei alternative credibile.
Ceea ce nu se înţelege deocamdată în niciun partid românesc e că de foarte numeroase ori activitatea din planul secund al unei formaţiuni politice o depăşeşte în importanţă pe aceea a liderilor implicaţi direct în guvernare sau în relaţionarea cu alte partide, din ţară sau din străinătate.
Comentarii