În secolele XII-XIII cronicile ruse amintesc de „ţara valahă” a Bolohovenilor. B.P. Hasdeu conchidea, după ce studia cronicile ruse, că pe la 1234 exista o populaţie curat românească care se aşezase peste Nistru, în apropierea Volîniei, fondând acolo câteva „principate confederate, conduse de principii bolohoveni (oameni de la vaduri), fiind frecvent amintite cele din regiunile Kirovograd şi Kameneţ-Podolski. La 1455 moldovenii stăpâneau cetatea Lerici, la gura Niprului, încasând vamă şi având ca simbol al puterii acelaşi steag moldovenesc cu cap de bour. La 1596 două lucrări celebre de cosmografie, tipărite la Veneţia, includeau Oceacovul (zona dintre Bug şi Nistru, care avea şi un târg cu acelaşi nume şi o cetate de scaun, căreia moldovenii i-au zis Vozia) în graniţele Moldovei. Astfel, sultanul îi poruncea lui Constantin Mavrocordat să trimită la Vozia 150 de care şi 800 de salahori moldoveni spre a reface cetatea; pe la 1777, comandanţii militari ai raialelor de la Hotin, Dubăsar, Vozia primeau poruncă să prindă şi să predea sultanului pe boierii moldoveni filoruşi, care se adăposteau în Transnistria. La 1860, protoiereul rus A. Lebedinski, în cartea tipărită la Herson, „Ucraina hanului”, scria că „moldovenii sunt cei mai vechi locuitori din aceste aşezări”. Şi Marea Enciclopedie Rusă din secolul al XIX-lea, scriind despre ţinutul Nani (devenit sub ruşi Ananiev) scria: „moldovenii sunt locuitorii autohtoni ai ţinutului”. Astfel de mărturii abundă în diverse documente de epocă şi în însemnările călătorilor străini.
Când la 1792 ruşii ajung pentru prima oară cu stăpânirea până la Nistru, între Bug şi Nistru ei află aşezări locuite de moldoveni, cu nume româneşti: Balta, Nani, Ocna, Movilău, Bârzu, Moldovca, Vozia etc.
Istoricul Ion Nistor – care s-a refugiat în Basarabia şi a străbătut şi o parte din Transnistria în anii 1916-1918 – face unele observaţii deosebit de importante. Românii s-au aşezat de obicei de-a lungul văilor, unde se întretaie zonele de câmpie cu cele de pădure, în teritoriile cele mai mănoase şi mai roditoare, dovadă că au venit primii pe aceste locuri, ceea ce reiese şi din numeroase mărturii de epocă. După războaiele ruso-turce, când au ajuns pe aceste locuri, ţarii Rusiei au făcut colonizări cu bulgari, ruşi, germani în locurile rămase pustii în urma războaielor, locuri mult mai sărace şi mai sterpe, acordându-le coloniştilor importante avantaje: pământ gratuit, vite de muncă, scutiri de impozite etc.
Românii s-au aşezat cu precădere şi au fost multă vreme majoritari, până în secolele XVI-XVII, în partea de sus, în aşa-zisa Podolielitvană până la apa Iagorlâc, dar şi în Olatul Oceacovului sau Ucraina hanului. La 1703, o comisie turco-polonă deplasată la Iagorlâc, pe Nistru, spre a delimita la faţa locului graniţele între tătari şi poloni (după înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei la 1683 şi pacea de la Karlowitz (1699) constata că Nistru „nu e un hotar”, ci „un râu românesc”, care avea în dreapta Basarabia şi pe malul stâng, în Trasnistria şi în apropiere o impresionantă salbă de aşezări cu nume şi populaţie românească: Movilău, Ocniţa, Botoşani, Dubăsari, Chetroasa, Teiu, Grădiniţa, Ţigănauca, Sărăţica, Corniţa, Iasca, Doi Bani, Mahala, Slobozia, Strâmba, Scurta, Tiraspol etc. Urmau apoi aşezări româneşti spre Bug, spre „Târg la Lisaveta” (devenit sub ruşi Elisabetgrad), apoi un alt şir de aşezări între Nistru şi Bug, în două direcţii: spre Balta (care va deveni în 1924 capitala Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti), Balta-Iampol şi Balta-Tiraspol, alte aşezări ca Florea, Coasa, Cornorata, Pânzari, Pasat, Moşneagul, Lăpuşne, Jugastru, Bursucul, Căpriţa, Perişoru, Anania, apoi un grup de aşezări cu o pondere însemnată de români pe malul drept al Bugului – Cantacuzinovca, Catargiu, dar şi pe malul stâng – Stefanovca, Novocrasnoe, Constantinovici, Vosnesensc, Novoia-Odesa, Şerbani, Novo-Petrovscoe sau alt grup de aşezări – Glodoşii, Olşanea, Vâsca, Târgoviţa, Sobotanovca etc.
Să mai reţinem un fapt semnificativ. După războiul ruso-turc dintre anii 1735-1739, când ruşii ating linia Niprului, după ce s-a negociat şi semnat Tratatul de pace de la Belgrad (1739), la numai un an, în 1740, s-au întâlnit în Transnistria la 12 septembrie 1740 reprezentanţii Porţii Otomane, ai Rusiei şi Moldovei şi au elaborat şi semnat „Statutul pentru delimitarea de către Rusia a graniţelor Rusiei şi Turciei, precum şi ale Moldovei pe Bug”. Actul a fost semnat, din partea Rusiei, de către trimisul ţarului, Ivan Neplecikov; din partea Porţii Otomane de Mustafa Bei, comisar Mehmet Efendi Cady; din partea Moldovei de împuternicitul domnului Grigore al II-lea Ghica, bivpitar Toderaşcu „aproape de apa Sinuha, care se vărsa în Bug”.
Românii stabiliţi în Transnistria erau fie săteni paşnici, ispitiţi şi ademeniţi de căutarea unui trai mai bun, mai prosper, fie refugiaţi politici, răzvrătiţi împotriva dărilor şi angaralelor impuse de boieri, mănăstiri sau domni hapsâni. Cronicarul Grigore Ureche scrie şi el despre acest aspect că „foarte mulţi moldoveni, care ieşiseră din ţară” o făcuseră de „nevoile ce erau în zilele lui Iancu Vodă (1578-1582)”. Românii plecaţi şi aşezaţi între Nistru şi Bug şi-au păstrat limba, datinile, obiceiurile, ocupaţiile, credinţa, legăturile cu Moldova. Într-un tratat din 1577, încheiat între turci şi poloni, bunăoară, se înscrie prevederea că „păstorii români puteau trece, fără nici o oprelişte, apa Nistrului, cu turmele lor, pe câmpiile din Transnistria.
Au fost perioade când numărul românilor dintre Nistru şi Bug a sporit, s-a înmulţit şi consolidat. În vremea domniei lui Vasile Lupu, de pildă – când domnul Moldovei şi-a căsătorit fiica, Ruxandra, cu Timuş Hmelniţchi, hatmanul cazacilor – după ce Timuş a murit, răpus de-o ghiulea pe când se afla la Suceava, între zidurile Cetăţii de Scaun, tânăra văduvă s-a retras ea însăşi pentru o bucată de vreme în târgul Râşcov din Transnistria, între români şi cazaci, unde o vizita, pe la 1703 şi călătorul Paul de Alep. Scos din domnie de Gh. Ştefan, tatăl ei Vasile Lupu se refugie şi el la moldovenii transnistreni din Râşcov, la fiica sa. Râşcov era, la acea dată, un fel de danie domnească în posesia mănăstirii Golia şi rămânea cu acest statut până la 1812.
În timpul celei de-a treia domnii în Moldova a lui Gh. Duca (1678-1683), când acesta, opintind cu multe pungi grele, obţinu şi funcţia temporară de hatman al Ucrainei, românii transnistreni şi-au sporit şi întărit iarăşi numărul şi influenţa.
Dezastrul suferit de turci sub zidurile Vienei la 1683 s-a datorat printre altele şi participării masive şi energice a românilor transnistreni la depresurarea Vienei, sub conducerea regelui polon Ian Sobieski. Însă evenimentul cel mai important l-a constituit şi înfrângerea regelui Carol al XII-lea al Suediei şi mai ales ridicarea treptată, impetuoasă, a Rusiei, care a dezlănţuit la scurte intervale un şir de războaie împotriva Porţii Otomane, reuşind sub masca eliberării creştinilor şi apărarea Crucii de primejdia Semilunii, să-şi extindă mereu teritoriile. Astfel, după războiul ruso-austro-turc din 1735-1739, ruşii ajung la Nipru. În 1774 ajung la Bug. În 1792 ruşii ajung la Nistru. În 1812 ajung la Prut. Ocuparea teritoriilor dintre Bug şi Nistru, apoi dintre Nistru şi Prut a afectat profund situaţia Moldovei.
Toate cele opt războaie succesive ruso-otomane, care s-au succedat la scurte intervale de timp – între 1735-1739, 1768-1774, 1789-1792, 1806-1812, 1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878 – au afectat profund, au schimbat şi deteriorat evoluţia românilor transnistreni, aducându-i sub tăvălugul politicii ţariste de subordonare, deznaţionalizare, marginalizare şi de lichidare a celor mai elementare drepturi şi libertăţi individuale şi colective; mai ales că aceste războaie au fost purtate aproape în totalitate pe teritorii româneşti; şi, pe lângă jafurile, strângerea de provizii şi marile cheltuieli suportate aproape în totalitate de români, pe lângă pagubele materiale uriaşe şi tributul de sânge, s-au soldat şi cu dureroase şi grele pierderi teritoriale. Aşa de pildă, numai între 1769-1854, în decurs de 85 de ani, Moldova şi Muntenia au suferit în timpul ocupaţiilor ruseşti, vreme de 25 de ani de ocupaţie efectivă, pierderi în bani şi produse în valoare de peste 200.000.000 de lei aur în valuta anilor respectivi, ceea ce echivalează cu 64.516 kg aur. La acestea se adaugă jafuri, incendieri de sate şi oraşe, pagube greu de calculat şi evaluat.
…În anii 1917-1918, după datele statistice oficiale ruseşti, în Transnistria locuiau încă, totuşi, 500.000 şi 600.000 de români. Situaţia românilor din zonă era catastrofal de tristă. Nu existau şcoli româneşti. Circa 90-93% din românii transnistreni erau analfabeţi; slujbele la bisericile existente se făceau în limba rusă, de către preoţi ruşi. Întreg aparatul administrativ, juridic, de conducere economică, politică, religioasă, culturală, poliţienească era rus. Mulţi dintre cei care urmau şcolile ruseşti se rusificau. Transnistria avea doar câţiva intelectuali, care puteau fi număraţi pe degetele de la cele două mâini. Un Iacob Hâncu, din Ovidopol, era profesor de limba română la Chişinău şi Petrograd şi se făcea cunoscut în spaţiile româneşti de acolo ca autor al unei gramatici şi crestomaţii de texte româneşti. Un alt român, Pavel Galagan, era ctitorul liceului din Odesa. Un oarecare Frunză sau Frunzei s-a implicat în mişcarea bolşevică, ajungând mare comandant al Armatei Roşii.
Comentarii