Despre o anume ipostază a francofoniei

Am fost surprins deunăzi să-l ascult la Suceava, el vorbind într-o plăcută şi perfect inteligibilă română (în care a presărat, fiindcă fusese cazul, şi câteva vorbe în maghiară, aduse, desigur, din experienţa sa clujeană), pe gânditorul Claude Karnoouh. „Gânditorul” e doar un fel de a spune, întrucât el, om de (o anume) stânga, se declară (dacă îl înţelegem corect) a fi şi un revoluţionar, în sensul materializării ideilor în acţiune cu sens concret. Fiindcă, altfel, ce folos ar avea ideile?… O lapidară prezentare a lui Karnoouh (Wikipedia) ni-l face cunoscut drept „antropolog şi sociolog francez, care a locuit (nu doar… – n.n.) 15 ani în România; este un critic acerb al intelectualităţii române de dreapta şi al curentului anticomunist din România”. Ce a priceput autorul acestor rânduri la/ după întâlnirea cu el la Suceava ar fi că atitudinea sa elegant tranşantă, dincolo de ideologie, e din perspectiva unei onestităţi care n-ar avea nici graniţe teritoriale sau lingvistice, nici de „coloratură” politică. Altfel, concret, una e să fii, coerent, asumat, de stânga (ori de dreapta, ori altfel), alta e să fi fost de stânga, dar vopsit conjuctural (oportunist) în reformator de dreapta. Sau, fiindcă o atare schimbare nu-i imposibilă, să-ţi demonstrezi prin fapte (nu doar vorbe) devenirea. Am fost, aşadar, surprins ascultându-l vorbind pe Karnoouh „cu fudulie (aşa cum se mai aude în Moldova – n.n.) şi modestie” despre mentori ai săi (dintre care unii nu-s străini românilor culţi), încumetându-mă acum să pun zicerea sa într-un acord cu francofonia/ francofilofonia (despre care vorbim mai des în aceste zile), ca zonă privilegiată a dialogurilor, fie că ele sunt iniţiate (bunăoară) dinspre români care consimt întru spirit de sorginte franceză, fie că, iată, dinspre francezi contaminaţi (nu întâmplător) de aspecte româneşti.