Câteva reflecţii la un veac de la prima conflagraţie mondială (XIII)

După ce i-am reamintit în rândurile anterioare doar pe doi dintre eroii epopeii basarabene a anilor 1917-1918, Vasile Stroescu, preşedintele de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc, şi Pantelimon Halipa, secretarul general al acestui partid, s-ar cuveni să rememorăm oricât de sumar şi alte personalităţi, spre a readuce în atenţia generaţiei de astăzi numele celor ce s-au angajat şi au triumfat în realizarea idealului de veşnică pomenire – Marea Unire.
Omul ce a fost ales în fruntea Sfatului Ţării, ca preşedinte, în prima zi când s-a întrunit acest înalt forum legislativ, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 a fost Ioan Inculeţ (1884-1940).
Participarea şi integrarea sa la mişcarea generală pentru autonomia Basarabiei şi făurirea organelor ei statale a fost o mare izbândă a basarabenilor. Acesta era un fiu al ei, ridicat din rândurile ţărănimii, dar devenit universitar, profesor doctor docent la Petrograd. Vechiul regim ţarist obişnuia să atragă, fie în Capitala imperială, fie pe întinderile sale imense, toate inteligenţele strălucite ridicate dintr-o provincie locuită de o populaţie neslavă, pentru ca lăsând-o fără şcoală, biserică, administraţie în limba maternă, s-o poată menţine mai lesne în întuneric, s-o rusifice, s-o deznaţionalizeze.
Ioan Inculeţ se născuse la 5 aprilie 1884, într-o familie din comuna Rezeni, în ţinutul Lăpuşna. Învăţase iniţial la Seminarul Teologic din Chişinău. Urmase apoi studii universitare temeinice la Petrograd şi devenise docent, cunoscut şi apreciat în cercurile înalte ale intelectualităţii imperiale. În timpul revoluţiei burghezo-nobiliare din februarie-martie 1917, salutase proclamarea republicii şi câştigase încrederea guvernului provizoriu.
La sfârşitul lunii august 1917, Kerenski, şeful guvernului, l-a chemat şi l-a numit vicecomisar al Basarabiei, însărcinându-l să plece la Chişinău cu o misiune specială: de a stopa tendinţele anarhiste şi separatiste ale Basarabiei şi a consolida victoria revoluţiei burgheze pentru integrarea acestei provincii în cadrul viitoarei republici federative ruse.
Ajuns la faţa locului, universitarul şi vicecomisarul Ioan Inculeţ a fost copleşit şi cucerit de iureşul, amploarea şi tumultul activităţii basarabenilor pentru dobândirea unei autonomii politice cât mai depline şi izbăvirea lor din jugul exploatării sociale şi naţionale. S-a integrat el însuşi cu trup şi suflet acestor acţiuni, cu toate forţele sale intelectuale şi cu întreg prestigiul, pregătirea şi autoritatea ce le avea. Aşa, de pildă, cum printre cei mai activi dintre cetăţenii Basarabiei erau ostaşii întorşi de pe front, între 20-28 octombrie 1917 Ioan Inculeţ ia parte la Congresul soldaţilor moldoveni din Chişinău. Organizat din iniţiativa unui grup de patrioţi ce l-a ales ca preşedinte al congresului pe ofiţerul Gherman Pântea, care fusese şi el, cu numai o lună în urmă, în audienţă la Kerenski şi îi ceruse avizul ca Basarabia să aibă în viitor armata ei proprie, formată numai din moldoveni, pentru a-şi apăra „revoluţia, avutul, viaţa, prezentul şi viitorul”, Congresul întrunea circa 500 de delegaţi aleşi în chip democratic din rândul celor peste 25.000 de ostaşi şi ofiţeri moldoveni, aflaţi pe toate fronturile din Rusia. Congresul se deschidea în Casa Eparhială, în sala ad-hoc numită „a Sloboziei”, drapată cu steaguri tricolore, în sunetele fanfarei militare, care intona „Marseilleza”. Chemat în prezidiu şi dându-i-se cuvântul în calitatea sa oficială de vice-comisar al Basarabiei, Ioan Inculeţ a urat public „început bun şi succes deplin Congresului” şi, în alocuţiunea sa a spus: „Basarabia, dintr-o ocină (proprietate, moştenire, n.n.) a guvernatorilor ruşi, a ajuns acum o ţară slobodă, care doreşte ca, de azi înainte, să nu mai fie nimeni altul stăpân în ţara noastră, decât poporul moldovan!”… Congresul a dezbătut în detaliu şi în chip democratic toate doleanţele participanţilor în sensul unei cât mai depline autonomii provinciale şi naţionale. Iar Inculeţ a strigat în faţa participanţilor: „Trăiască Basarabia autonomă!”…
Ales deputat în Sfatul Ţării, încă de la constituirea acestui înalt forum legislativ, la 21 noiembrie/4 decembrie 1917 – pe listele Sfatului gubernial al ţăranilor –, Ioan Inculeţ a candidat şi a fost ales în unanimitate, în aceeaşi şedinţă, ca primul preşedinte al Sfatului Ţării (şi care avea să rămână în continuare până la dizolvarea acestuia, după Marea Unire). Ca primul preşedinte – şi singurul ce s-a învrednicit pe întreg parcursul existenţei acestui organism să fie păstrat în funcţie! –, preşedintele cel mai vârstnic al şedinţei de constituire, Nicolae Alexandri, i-a oferit cuvântul la deschiderea celei dintâi şedinţe, iar singura femeie deputat, doctoriţa Elena Alistar, i-a aşezat pe piept o minunată eşarfă tricoloră. În cuvântul de deschidere a lucrărilor primei şedinţe a Sfatului Ţării, Ioan Inculeţ a spus: „Grajdanilor deputaţi, Republica rusească e cuprinsă de anarhie şi scăparea este numai în organizarea fiecărei provincii a Rusiei. Trebuie să punem frâu anarhiei, care începe şi în Basarabia. Munca poporului, strânsă, începe să se risipească. Sfatul Ţării trebuie să aibă grijă de ea. Tot el trebuie să cheme Adunarea Întemeietoare a Basarabiei. De acum încolo, tot pământul şi toată voia să fie ale norodului muncitor. «Pământ şi voie!», iată ţinta Sfatului Ţării. Să luăm măsuri ca să păstrăm pădurile şi toată averea, care acum se fură. Sfatul Ţării mai trebuie să ia în mâini aprovizionarea ţării, fiindcă, altfel, poate la 1 ianuarie ori 1 februarie vom rămâne fără pâine. Armata demobilizată se va întoarce acasă şi atunci muscalii flămânzi vor prăda ţara. Sfatul mai trebuie să garanteze drepturile naţiunilor mai mici din Basarabia. Să mai garanteze lucrul oraşelor şi al Zemstevelor. Viaţa să fie pusă pe baza păstrării legilor, iar legile să fie cuvântul adus la cunoştinţa norodului. Să facem slobozenia cuvântului, a adunărilor, a grevelor… Slobozeniile dobândite cu mult sânge frăţesc nu le-om scăpa din mâinile noastre!”.
Şi în întreaga evoluţie ulterioară a Sfatului Ţării, în faţa numeroaselor dificultăţi interne şi externe cu care acest organism suprem al Basarabiei s-a confruntat, fostul profesor doctor docent de la Petrograd, alesul ţărănimii basarabene, Ioan Inculeţ, s-a afirmat în cele mai nebănuite şi grele împrejurări ca un cârmaci înţelept, echilibrat, chibzuit, calm, ingenios, devenind, chiar în 1918, membru al Academiei Române şi ministru în guvernul României întregite.