Pentru că Varujan Vosganian nu este un fitecine, am încercat să văd ce se ascunde în spatele refuzului parlamentar de a da undă verde cercetării penale în cazul acuzaţiilor DNA de constituire a unui grup infracţional organizat, abuz în serviciu şi complicitate la delapidare. Concret, în cauză este o hotărâre de guvern promovată de fostul ministru al economiei prin care s-a majorat subvenţia la gaze de la 17 la 40 de dolari pentru producătorii de îngrăşăminte chimice. Pe acel act există semnăturile mai multor miniştri, iar Senatul a mai refuzat o dată cererea procurorilor, exact în aceeaşi speţă.
Guvernul – grup infracţional
Din acuzaţiile DNA rezultă că învinuitul a constituit un „grup infracţional organizat” împreună cu ceilalţi miniştri semnatari ai respectivei hotărâri de guvern şi, fiindcă aceasta a fost asumată de întregul Executiv, „grupul infracţional” nu poate fi decât Guvernul României. Or prin această acuzaţie se iscă un conflict constituţional între cele trei puteri ale statului de drept: Parlament, Executiv şi Justiţie, ceea ce l-a determinat pe actualul şef al Senatului să vorbească de „republica procurorilor”, care „cenzurează” activitatea Parlamentului. Cum s-a ajuns aici?
Foarte simplu: în cei 10 ani de mandat prezidenţial, Traian Băsescu şi sprijinitorii săi au pus umărul din greu la decredibilizarea principalei instituţii a democraţiei. Ca urmare, simţind slăbiciunile Legislativului, guvernele Boc, Ungureanu şi, mai ales, Ponta au ocolit votul parlamentar prin ordonanţe de urgenţă, ceea ce a dus la o situaţie fără precedent în lumea democratică: centrul puterii legislative s-a mutat la Executiv, nu doar prin excesul de ordonanţe de urgenţă, ci şi prin iniţierea de către miniştri a unor legi şi decizii trecute ca atare prin cele două camere.
Lacrimi, mir şi acatiste
Pe de altă parte, nici Guvernul nu iese bine din scandalul deciziei de subvenţionare a gazului pentru industria chimică. Nu numai că agricultorii n-au beneficiat de cine ştie ce ieftinire a îngrăşămintelor chimice, dar patronatele din respectiva industrie mai ceruseră şi-n alte dăţi păsuire de la Guvern, iar acesta s-a dovedit mărinimos. Ca dovadă, patronul Ioan Niculae este cică unul dintre cei mai bogaţi oameni de afaceri.
Nu ştiu dacă dl Vosganian se teme de ridicarea imunităţii, nici dacă va fi avut vreun avantaj personal din promovarea respectivei hotărâri de guvern. La fel cum nu ştiu dacă discursul său înlăcrimat, mirul şi acatistele vor fi fost un simplu exerciţiu teatral de captatio benevolentiae sau ţin de comportamentul său religios.
Cine pe cine
Ceea ce ştiu e că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român” (art. 61) şi că „Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului” (art. 72), de aceea a-i acuza că au făcut zid în jurul coruptului Vosganian, scăpându-l de rigorile legii, mi se pare act de blamare a principalei instituţii democratice a României, aceasta neexercitându-şi decât un drept prevăzut de Constituţie. Ca să nu mai vorbim de lezarea demnităţii Senatului.
Tonul l-a dat Procurorul General, Tiberiu Niţu, considerând că atitudinea senatorilor „poate fi interpretată şi ca un semnal de neîncredere a Parlamentului în puterea judiciară”, uitând să ne spună dacă nu cumva şi atitudinea DNA înseamnă acelaşi „semnal de neîncredere” în Parlamentul României. Cu atât mai mult cu cât activitatea de cercetare în dosarul în cauză poate continua. Ca urmare, nu-mi închipui că în varianta apariţiei unor elemente noi se va mai opune cineva cercetării penale a dlui Vosganian.
Republica procurorilor?
Preşedintele Senatului Călin Popescu-Tăriceanu consideră „că un vot în favoarea cererii formulate în cazul lui V. Vosganian ar fi creat precedentul ca orice decizie a Guvernului sau altor autorităţi publice sa fie cenzurate de procurori”, sesizând pericolul de „transformare a României într-o republică a procurorilor”.
Fireşte, Justiţia nu se poate substitui Parlamentului în cenzurarea activităţii guvernamentale, dar poate cerceta vinovăţia miniştrilor, numai în cazul miniştrilor parlamentari fiind nevoie de avizul camerelor. În schimb, insistenţa DNA în anumite cazuri de corupţie la Palatul Victoria vrea să însemne că cenzura parlamentară n-a prea existat. La fel cum destui parlamentari au ajuns direct în faţa judecătorilor fără a fi întrebaţi de sănătate în comisiile de specialitate. Ceea ce nu mai e normal.
Comentarii