Biserica Ortodoxă ne învaţă că moartea este despărţirea sufletului de trup. Sfânta Scriptură (Biblia) arată că atunci când „omul merge la locaşul său de veci”, trupul trebuie „să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu care l-a dat” (Ecclesiast 12, 5-7). Bogat sau sărac, rege sau rob, înţelept ori analfabet, toţi părăsim această viaţă într-o zi şi ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu care ne va judeca, rânduindu-ne răsplata cuvenită. Însă legătura celor morţi cu cei vii nu încetează, ci ea se menţine prin rugăciune neîncetată pe care Biserica o face pentru sufletele răposaţilor, păstrând comuniunea de iubire şi nădăjduind în învierea tuturor la sfârşitul veacurilor.
Tradiţia pomenirii morţilor
Există pomenirea morţilor, pentru că Biserica Ortodoxă nu vede în moarte sfârşitul existenţei omului. Biserica îi numeşte pe cei trecuţi de dincolo „adormiţi”, termen care are înţelesul de stare din care te poţi trezi. Ea nu vorbeşte de trecere într-o stare de nefiinţă, ci de trecere dintr-un mod de existenţă în alt mod de existenţă. De aceea Domnul Hristos când ajunge în casa lui Iair a cărui fiică de numai 12 ani murise zice: „Nu plângeţi, n-a murit, ci doarme” (Luca 8,52).
Cât timp este omul în viaţă poate să le facă pe toate pentru sufletul său: să privegheze, să postească, să se roage etc. Însă imediat după ce pleacă din lumea aceasta, nu mai poate să facă absolut nimic pentru el. Tot ce a făcut rămâne făcut. Cu alte cuvinte, dincolo, oricât ar ruga pe Dumnezeu şi oricât ar striga, el nu se mai poate auzi. Rugăciunea lui cade în gol.
„Însă – afirmă Arhimandritul Vasiliu Bacoiani în cartea sa „Sufletul după moarte” – dacă cineva vorbeşte lui Dumnezeu despre tine (n.n. după ce ai plecat din viaţă), îl va auzi Dumnezeu. Îi va auzi rugăciunea. Într-un cuvânt, în faţa lui Dumnezeu încape mijlocirea”.
Deci la Dumnezeu contează mijlocirea. Prin acest lucru se susţin cererile pe care le facem pentru cei adormiţi. Noi, rudele, Îl rugăm pe Dumnezeu pentru aceştia. Noi suntem pentru aceştia „mijlocitori”.
Preotul are o unică, sfântă şi de neînlocuit apostolie. Este reprezentantul poporului către Dumnezeu. Vorbeşte lui Dumnezeu în numele poporului, fiind mijlocitor între păstoriţi şi Arhiereul Hristos. „Învredniceşte-mă pe mine să săvârşesc Tainele Tale cele cereşti şi mijloceşte pentru oile tale”, spune preotul la Taina Sfântului Maslu. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu ascultă cu o atenţie deosebită cererile preoţilor.
Mai mult – afirmă acelaşi teolog –, „O putere specială o au rugăciunile lor pentru cei adormiţi. Sufletele găsesc aici o mare linişte şi mângâiere”.
Sfinţii Părinţi au hotărât ca Sfânta Biserică să înalţe rugăciuni, fiind rânduite astfel slujbe speciale (Sâmbetele morţilor) închinate tuturor răposaţilor de la Crearea Lumii până la a Doua Venire a lui Hristos.
Sâmbăta este ziua din cursul săptămânii închinată amintirii tuturor Sfinţilor şi răposaţilor, deoarece cuvântul Sâmbătă (Sabat) înseamnă odihnă. Este ziua în care Mântuitorul a stat în mormânt, iar sufletul Său s-a pogorât la iad, ca să elibereze din el pe toţi drepţii cei din veac adormiţi.
Moşii
Simion Florea Marian menţiona în lucrarea sa „Trilogia Vieţii”, „că pe tot parcursul anului în spaţiul românesc există 20 de zile de Moşi”. Cuvântul „moşi” este vechi românesc (există şi în albaneză), „strămoşii” fiind persoanele trecute la cele veşnice. Cu apelativul „moşi” sunt numiţi nu doar morţii, ci şi principalele sărbători ce le sunt consacrate, precum şi pomenile făcute pentru ei.
Din zilele de Moşi amintim: „Moşii de primăvară” (de Măcinici – Sfinţii 40 de Mucenici), „Moşii de vară” (sâmbăta dinaintea Rusaliilor), „Moşii de toamnă” (în prima sâmbătă din luna noiembrie), „Moşii de iarnă” (sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne).
Aşadar, una dintre Sâmbetele în care se aduce cinstire deosebită răposaţilor, la începutul anului calendaristic (laic), este cea numită a „Moşilor de iarnă” care se celebrează înainte de începerea Sfântului şi Marelui Post, cu o zi înainte de Duminica lăsatului sec de carne.
Pentru că mulţi creştini au murit pe neaşteptate sau fără pregătirea şi pocăinţa necesară, Sfânta Biserică în această zi face mijlocire pentru toţi aceştia, ca să se bucure de fericirea veşnică.
Această zi are o importanţă simbolică, întrucât Duminica lăsatului de sec care urmează acesteia este închinată „Judecăţii de Apoi”. Aşa au rânduit Sfinţii Părinţi ca Sâmbăta înaintea lăsatului de sec, trebuie să fie închinată numai sufletelor celor răposaţi ca să devină Domnul Hristos miluitor pentru acestea.
Credinţa Bisericii noastre Ortodoxe este că milosteniile, pomenile pentru cei adormiţi care se săvârşesc în această zi aduc o anumită alinare celor din iad. Legat de această realitate, acelaşi teolog consemnează: „A zis îngerul Domnului: «Multe aşadar aduc mângâiere sufletului, pomenile, liturghiile şi parastasele; este cu putinţă chiar să scoată sufletul din iad!». Şi cu siguranţă îngerul ştie cum stau lucrurile mult mai bine decât noi”.
„Pe cât îşi doreşte să nască femeia care are dureri – zice Sfântul Ioan Hrisostom –, pe atât îşi doreşte Domnul nostru să verse mila Lui peste oamenii lui. Lucrul acesta înseamnă că Preaiubitorul Dumnezeu râvneşte cu tărie să ne rugăm pentru cei adormiţi, fraţi ai noştri; se poate cumva prinde de ceva pentru a-i milui!”.
În sâmbăta „Moşilor de iarnă”, în fiecare Sfântă Biserică se săvârşeşte Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiţi. În această zi preotul scoate miride (părticele) din prescura pentru cei adormiţi. Ele sunt aşezate pe Sfântul Disc alături de Sfântul Agneţ (partea din prescura care reprezintă pe Hristos), ca dragostea Lui să se reverse şi asupra lor. Amintim că în cadrul Sfintei Liturghii, Sfântul Agneţ se preface în chip real şi desăvârşit în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Astfel, miridele (care îi reprezintă pe cei pomeniţi), participă la sfinţenie prin prezenţa lor alături de Trupul lui Hristos de pe Sfântul Disc.
Din punct de vedere al datinilor care se mai respectă pe alocuri în cadrul poporului român dreptcredincios (cu precădere în ţinuturile Moldovei), la Moşii de iarnă se împart (mai ales celor săraci) alimente (plăcinte, produse lactate) şi uneori vase umplute cu mâncare gătită sau apă însoţite numaidecât de lumânări aprinse.
Coliva care se aduce la Sfânta Biserică în această zi, închipuie însuşi trupul mortului şi este totodată un semn văzut al credinţei noastre în înviere, deoarece este făcută din boabe de grâu, pe care Însuşi Domnul le-a înfăţişat ca purtând în ele icoana sau asemănarea învierii trupurilor. Căci după cum bobul de grâu ca să încolţească şi să aducă roadă trebuie să se îngroape mai întâi în pământ şi apoi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi întru nestricăciune (Ioan 12,24; I Corinteni 15,36).
De aceea la binecuvântarea colivei de către preot, şi anume când se cântă „Veşnica pomenire”, rudele şi prietenii răposatului ridică tava (farfuria) cu colivă, legănând-o pe mâini, în semn de comuniune sau legătură cu cel pomenit. Acelaşi lucru îl închipuie şi gustarea din colivă, după binecuvântarea ei.
Cinstirea celor adormiţi în parohia noastră
În comunitatea în care slujesc ca preot, cinstirea celor adormiţi constituie grija de căpetenie a credincioşilor care locuiesc aici, altfel spus cultul morţilor este extrem de dezvoltat în localitate.
De-a lungul istoriei sale s-a constatat că atât slujitorii (preoţii) satului, cât şi credincioşii lor au acordat o atenţie deosebită cinstirii înaintaşilor lor plecaţi vremelnic la Domnul, prin faptul că au dorit să le fie închinată acestora o zi de mare sărbătoare. Astfel, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a hotărât ca ziua cea mare a Cincizecimii (Duminica Pogorârii Sfântului Duh – numită în popor Duminica Mare) să fie socotită ca zi de prăznuire închinată tuturor celor adormiţi (care sunt înmormântaţi în cimitirul satului aflat în curtea Sfintei Biserici) care sunt pomeniţi în cadrul Sfintei Liturghii, săvârşită în preziua acesteia (Sâmbăta Moşilor de Vară).
Privitor la această zi specială de pomenire, acelaşi teolog grec amintit mai sus afirmă: „Tradiţia Bisericii noastre spune că sufletele celor păcătoşi, de la Paşte până la Cincizecime sunt libere. La Cincizecime se întorc în iadul cel înfricoşător. Sfinţii Părinţi având acest lucru în vedere, au rânduit ca sâmbăta cea de dinainte de Cincizecime să fie «Sâmbăta morţilor». Şi de aceea, în ziua Cincizecimii rugăciunile celei de-a treia îngenunchieri sunt pentru odihna sufletelor celor răposaţi”.
Un alt moment important care se celebrează în comunitatea noastră legat de cinstirea adusă celor adormiţi este fără îndoială sărbătoarea închinată ctitorilor Sfintei noastre Biserici consemnaţi în Pomelnicul Ctitoricesc de la zidire şi până în prezent (pomeniţi la toate Sfintele Liturghii de peste an, de preot, în taină la Sfânta Proscomidie).
Ziua pomenirii ctitorilor
Iniţiată începând cu anul 2008, ziua închinată ctitorilor se prăznuieşte în cadrul sărbătorii de la 30 ianuarie în care aducem cinstire, prin cântări de laudă, Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.
La această sărbătoare, în semn de preţuire şi recunoştinţă pentru cei care s-au jertfit şi au contribuit la zidirea, amenajarea, consolidarea şi înfrumuseţarea sfântului locaş, participă toată comunitatea, organizându-se astfel, sub directa îndrumare a preotului în colaborare cu membrii Consiliului şi Comitetului Parohial, la care contribuie şi credincioşii, un praznic deosebit în cinstea ctitorilor.
Considerăm, pe bună dreptate, că această sărbătoare închinată ctitorilor răposaţi, care a intrat în tradiţia comunităţii noastre, a devenit ca un hram de iarnă, prăznuit după Sfintele Sărbători ale Naşterii şi Botezului Domnului, nu cu mult înainte de începerea Sfântului şi Marelui Post, în care iarăşi ne aducem aminte de cei adormiţi din veac în Domnul din neamurile noastre, cinstindu-i în rugăciunile noastre (ale Bisericii şi personale ale credincioşilor).
Privitor la cinstirea celor răposaţi, aceasta nu se arată numai prin rugăciuni, slujbe sau milostenii, ci şi prin purtarea de grijă a mormintelor lor. Se cade să ne aducem aminte de mormintele răposaţilor noştri, veghind întâi de toate ca de la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată Sfânta Cruce. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare, să aprindem la morminte candele şi lumânări sau vase cu tămâie, în cinstea răposaţilor, aşa cum ne îndeamnă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, ca Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Simeon al Tesalonicului (a se vedea Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Despre sfârşitul nostru”, cap. 287, pp. 186-187). Numai aşa vom avea dreptul să pretindem urmaşilor noştri ca şi ei să facă la fel cu mormintele noastre, după ce ne vom fi mutat de pe pământ.
Preot CONSTANTIN TUDOSĂ
Parohia „Sfinţii Voievozi”, Petia, comuna Buneşti
Comentarii