Alis

Îmi amintesc foarte bine conţinutul unui articol semnat cândva de domnul director pe prima pagină a Craiului nou.

Despre acesta, doresc să vă precizez, dragi cititori, că a fost impresionant, cred că nu numai pentru mine, ca scriitor (deşi prin conduită uneori par cam dur!). Să se reţină că 35 de ani (treizeci şi cinci!!!) am lucrat cu seringa şi medicamentele, am alinat, uneori singur, fără medic în comună luni de zile, suferinţele consătenilor mei. Mai bine spus am fost în prima linie a luptei cu tot felul de îmbolnăviri etc. Însă ca om al condeiului – poate că amatorul de lectură îmi cunoaşte măcar o parte din cărţile editate, câte ceva din sutele de articole inserate în diferite ziare, din zecile de proze din tot atâtea reviste literare (unele de prestigiu) – cititorii pot recunoaşte, prin conţinutul lor, un suflet sensibil, al un om care percepe realităţile cotidiene cu sufletul apoi le aşterne pe hârtie.

Dar să pătrund în miezul articolului amintit. Un ins care, se va vedea, numai om nu se poate numi, îşi otrăveşte propriul câine fiindcă „avea uneori comportări neprietenoase” cu el, cu propriul stăpân; trăind apoi plăcerea diabolică de a-l vedea cum se chinuie să moară cu blana plină de sânge! Nici să fi fost un câine vagabond, cu victime deja muşcate, şi nici atunci nu merita asemenea soartă!

Mulţi ani, în calitate de colaborator al ziarului, numeroase din „personajele” scrierilor mele au fost câinii. Eu însă – deşi mulţi dintre ei îmi dădeau „concerte” nopţile, până a mi le face nopţi albe, şi mă refer desigur la cei vagabonzi, nu la al meu, legat pe lanţ, cu buletin de la medicul veterinar – le-am suportat cu stoicism lătratul nu la lună sau stele, cum vine vorba, ci din alte pricini numai de ei ştiute. Unii mi-au fost chiar prieteni devotaţi.

Mai aminteam că am frecvente drumuri la poştă, aceasta fiind la câteva sute de metri de locuinţa mea. Astăzi am un astfel de traseu şi, de obicei, mă reîntâlnesc cu Alis. Un câine mic, pe post de „paznic” al instituţiei. Mă cunoaşte, fireşte, şi mă priveşte blând şi tăcut. Nu l-am auzit nicicând să latre. Nici nu l-am văzut să se repeadă la picioarele cuiva! Aşadar, poţi urca liniştit scările spre camera poştăriţei. De fapt, cred că nimeni nu-i dă vreo importanţă! Cum oare mi l-aş imagina pe Alis omorât cu bestialitate de… cineva cu „suflet de fiară”?! Atunci cred că ar muri şi scriitorul din mine…