Secretul de la Piaţa Mică

Rădăuţiul e din nou de poveste. Zăpezile sunt cât gardul, cum spune şi versul, pe trotuare se circulă agale, pisicile îngheţate se strecoară prin subsolurile imobilelor vechi, copiii râd zgomotos şi se tăvălesc prin parcurile de cristal. Oraşul s-a îmbrăcat cu haina lui spectaculoasă de sfârşit de an şi oricât de insensibil ori posomorât ai fi tot îţi vine să zâmbeşti, amintindu-ţi poate de anii copilăriei. La Piaţa Mică vânzătorii aşteaptă zgribuliţi, dar senini. Aici e locul din oraş unde timpul însuşi pare să mediteze la bulboana în care lunecă localnicii şi uneori se întorc victorioşi sau înfrânţi. La Paris se înalţă blocuri noi, la Viena metroul zboară cu puterea vântului, la Dubai invenţiile depăşesc imaginaţia… Numai Piaţa Mică din Rădăuţi se îndârjeşte să-şi păstreze patina, de parcă acolo s-ar derula o peliculă cinematografică din anii 1900, fără sonor, fără culori izbitoare, cu un scenariu scris de un povestitor sosit de undeva de aiurea, anume pentru această istorisire. Aici Rădăuţiul îşi păstrează originalitatea, chiar dacă feţele sunt altele, chiar dacă pruncii de ieri au albit, chiar dacă vreun magazin deschide ochiul spre lume. Chipurile seamănă între ele, molipsindu-se de acel ceva, nemaivăzut, nemaiîntâlnit. Şi oricâtă larmă ar fi dimineţile, parcă tot e linişte, parcă tot e vis. Alb şi negru. Noapte şi dimineaţă şi iar noapte. Ziua de la Piaţa Mică seamănă cu somnul de veghe pe care îl ai când eşti obosit şi încerci să nu te mai gândeşti la viaţa ta. Iar dacă eşti străin (şi vii de departe şi te opreşti aici) ai sentimentul că te-ai prins într-o vrajă din care nu mai poţi ieşi. Vedeţi, Rădăuţiul e iarăşi de basm. Suntem la sfârşitul anului 2014. Amprentele noastre rămân pe ziare, sufletele noastre tânjesc după glasul mamei. Îmbătrânim, dar Piaţa Mică nu îmbătrâneşte.