Urmând pilda unchiului său, prinţul moştenitor Ferdinand I – care s-a urcat pe tron la 28 septembrie/11 octombrie 1914 – a fost, aşa cum a promis din prima zi, un „bun român”; a respectat şi urmat statutul de neutralitate timp de aproape doi ani; s-a înconjurat de doi oameni politici cu experienţă, Ion I.C. Brătianu şi Barbu Ştirbey – cărora le-a urmat sfatul, încât aceştia au ajuns, neoficial, un fel de a doua dinastie – şi cei mai mulţi dintre partizanii acestora l-au numit „Ferdinand cel Loial”, pentru că, aşa cum argumentează istoricul Ioan Scurtu, dincolo de simpatiile sau antipatiile sale personale, dincolo de faptul că era tot un Hohenzollern, regele a pus mai presus de toate interesele ţării şi a pregătit cu seriozitate şi demnitate intrarea ţării în război, de partea taberei potrivnice ţării sale, de partea Antantei, care promitea satisfacerea dezideratului naţional. Cu ştirea şi colaborarea lui deplină s-au negociat şi semnat Convenţia politică şi cea militară, din 4/17 august 1916, prin care Franţa, Marea Britanie, Rusia recunosc României dreptul de-a dezrobi şi uni la vechiul regat teritoriile naţionale din Imperiul Austro-Ungar, Transilvania, Banatul, Bucovina. Şi când a fost vorba de cooperarea armatelor ruso-române, sub ordinele comandamentului suprem român, când a aflat că Rusia a promis să ne dea doar 50.000 de ostaşi pentru Dobrogea, spre a preveni şi opri un atac al forţelor germane, bulgare şi otomane din flancul sudic, de peste Dunăre, regele a obiectat că acest ajutor era prea neînsemnat, ceea ce s-a dovedit ulterior mult prea adevărat şi n-a mai putut fi reparat.
Sub oblăduirea aceluiaşi rege, ca şef al statului român, s-a organizat şi desfăşurat trecerea trupelor române peste Carpaţi, în noaptea de 14/27 – 15/28 august 1916, cu îndemnul şi convingerea înscrise în Declaraţia de război adresată Austro-Ungariei şi, implicit, aliatei sale, Germania, prin cuvintele mobilizatoare şi însufleţitoare purtate şi în inimile soldaţilor noştri, că „Războiul, care de doi ani a închis tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că, pentru viitor, numai pe terenul şi temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor”. În acelaşi document oficial, care fusese difuzat public în întreaga ţară, se mai aprecia că, în conformitate cu înţelegerea secretă cu partenerii Antantei, regele şi guvernul apreciau că „pentru neamul nostru el (războiul, n.n.) a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţa naţională, ziua Unirii lui după vremuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări. Înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul de Independenţă, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să mergem şi să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea românilor de pe ambele părţi ale Carpaţilor!”.
În ziua de 14/27 august 1916, care a precedat operaţiunea trecerii Carpaţilor, avusese loc, de data aceasta la Cotroceni, un nou Consiliu de Coroană, similar cu cel iniţiat şi patronat de tatăl său, Carol I. După acelaşi obicei, luau parte membrii guvernului, preşedintele Camerei Deputaţilor, vicepreşedintele Senatului, foşti prim-miniştri, lideri ai partidelor de opoziţie. De data aceasta, regele îşi explică scopul întrunirii astfel: …„V-am chemat nu ca să Vă cer sfatul, ci să Vă solicit sprijinul. Văd situaţia aşa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă”…
Dacă şi de data aceasta acelaşi filo-german, P.P. Carp, continua să creadă public şi nu se sfia s-o spună regelui: „Sire, am trei fii, îi voi trimite pe toţi pe front, totuşi, doresc înfrângerea armatelor române, căci prefer România învinsă alături de Germania, decât victorioasă alături de Rusia”, iar Brătianu îi replica „atunci ia-ţi fiii înapoi şi du-i în armata germană”. Participarea românilor la război s-a dovedit cel mai cumplit examen în care, pe de o parte nici poporul n-a fost suficient pregătit, nici aliaţii nu şi-au respectat promisiunile şi România a fost la un pas de a fi desfiinţată în existenţa sa statală.
Mersul operaţiunilor militare se cunoaşte. În primele trei săptămâni de la ofensiva în Transilvania – unde au fost concentrate 80% din tot efectivul militar al ţării – ostaşii noştri au eliberat o treime din Transilvania, între care zonele Braşov, Făgăraş, ajungând aproape de Sibiu şi Sighişoara. Pentru apărarea graniţei dunărene, guvernul a trimis o singură armată, circa 20% din ostaşi, în timp ce în Transilvania acţionau trei armate. Planul s-a dovedit total defectuos, nerealist. La 24 august/6 septembrie s-a declanşat prima ofensivă inamică în Dobrogea, când trupele bulgare, otomane şi germane, sub comanda lui Mackensen, au cucerit Turtucaia şi se contura dezastrul înfrângerii ţării.
Întreg calvarul care a urmat – retragerea armatei române din Transilvania, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi, la începutul lunii decembrie 1916, ocuparea Capitalei, împreună cu două treimi din vechiul regat – s-a datorat unui complex de cauze proprii şi, totodată, izvorând din nerespectarea obligaţiilor asumate de către aliaţii din cadrul Antantei.
Ce acuzaţii s-au adus guvernului român?
Slaba preocupare a guvernanţilor pentru înzestrarea armatei. Lipsa oricărei capacităţi de producţie internă de armament şi muniţii. Dependenţa de ţările dezvoltate şi dificultăţile create după închiderea Strâmtorilor de către turci, odată cu intrarea lor de partea Puterilor Centrale. Numirea la conducerea trupelor a unor militari incompetenţi, doar pe criteriul gradului de amiciţie şi simpatie cu miniştri de la conducere. Toate acestea s-au cuplat şi amplificat prin lipsa unei contraofensive pe frontul de Vest. Putinţa comandamentului german de-a disloca şi transfera în Transilvania peste 40 de divizii performante puse sub conducerea generalului von Falkenhayn. Nu au fost declanşate nici contraofensivele franco-britanice promise în zona Salonicului. Armatele ruse nu şi-au onorat obligaţiile asumate de-a apăra linia Dunării în faţa Dobrogei, unde au luptat, alături de români, doar ostaşii unei divizii de sârbi – care fuseseră încadraţi în armata austro-ungară şi dezertaseră la ruşi în confruntările din Galiţia etc.
Situaţia catastrofală prin care a trecut România s-a agravat când în ţară s-au declanşat holera şi tifosul exantematic; când guvernul evacuat la Iaşi s-a văzut obligat, urmând şi sfatul aliaţilor occidentali, să trimită în Rusia, în două garnituri de trenuri, tezaurul Băncii Naţionale, bijuteriile Coroanei Regale, arhive, obiecte de aur şi argint, valori de preţ ale unor instituţii şi persoane particulare, însumând 9,4 miliarde lei aur. Apoi revoluţia rusă, din februarie-martie, şi lovitura bolşevică, din octombrie-noiembrie 1917, au dus la prăbuşirea frontului de răsărit, la încheierea armistiţiului şi păcii între Rusia Sovietică şi Puterile Centrale. Şi însăşi România a trebuit să încheie un tratat înrobitor, de pace separată, la Buftea – Bucureşti, la 27 aprilie/7 mai 1918, pe care însă regele nu l-a semnat şi Parlamentul nu l-a ratificat. Prin acest tratat, ar fi urmat să cedăm Dobrogea, crestele Carpaţilor (circa 5.600 kmp) şi bogăţiile principale ale ţării pe 90 de ani.
Comentarii