La piață

Înainte de revoluție, în centrul comunei Brodina era un aprozar bine aprovizionat. Gestionar era Pintiuc Nicolae, un om harnic, priceput nu numai în vânzarea legumelor și fructelor, ci și în cultivarea lor.

 

La apariția tirului „din Jos” (Focșani, Galați etc.) se strângea lumea ca la vreo horă pentru a cumpăra legume sau fructe proaspete. Ne încolonam în rând, ca la școală, păstram liniștea, vorbeam în șoaptă, iar dl Pintiuc, știind ce cantitate a primit ori dădea cât cerea clientul, ori cu „rația”, așa, ca să ajungă la fiecare. Eram bucuroși și înțelegători, mai ales că mâine sau poimâine venea alt transport. După mutarea lui Pintiuc într-o nouă dimensiune a timpului, a continuat fiul său Mihai, care e tot așa de harnic și priceput în ale comerțului ca tatăl său. Dar de munca, priceperea lui au parte străinii. Așa încât clădirea aprozarului a rămas tristă și pustie, o aducere aminte despre ce și cum a fost odată. În febra construirii supermarketurilor, astăzi avem și noi un modern supermarket, construit cu strădania și munca de ani buni în străinătate a soților Ilotean Ioan și Geta. Aici descoperi bucuria confortului la cumpărături, spații generoase, curate, marfa o alegi singur, personal prietenos și competent, într-un cuvânt se beneficiază de civilizație. Mă voi referi la toate supermarketurile: adeseori constați că multe fructe luate de aici sunt nemuritoare. Ele trăiesc luni sau chiar ani fără a-și schimba aspectul, fiind conservate cu substanțe chimice mai ceva ca mumiile egiptene. Și-i lucru regretabil că la noi nu se cunosc substanțele cu care au fost tratate produsele agricole pentru a fi conservate, asta în contradicție cu Uniunea Europeană. Legumele se coc prin lăzi în lungul lor drum spre România. Cum toamna este nevoie de o cantitate mai mare de legume și fructe, ne ducem la piață și aici vom privi cu alți ochi, mai înțelegători tarabele, oamenii, roadele. Privind atent, vom observa foarte clar mâinile țăranilor care au trudit din greu pentru a-și aduce recolta în piață, în contrast cu cele ale comercianților de meserie: ale țăranilor sunt aspre, crăpate, înnegrite de contactul de ani și ani cu pământul, adesea deformate de muncă și de iernile reci care au trecut peste ele; mâinile țăranilor au o frumusețe a lor extraordinară odată ce înveți să le privești. Apoi, când un țăran își vinde recolta, niciodată nu o aruncă pe cântar. Nu, mâinile sale muncite, devenite neîndemânatice cu banii și cântarul după atâta trudă pe pământ, prind roadele pe care le vând cu o anumită tandrețe, cu o delicatețe de care nu le-ai crede capabile: îți așează fiecare roșie, fiecare măr cu atenție în sacoșă să nu se strivească. Privitul mâinilor țăranului este în sine o terapie, care dezvăluie adevărata valoare a hranei pe care o primești, încărcătura de muncă și respect pe care o poartă. Rareori uităm în frigider sau în cămară fructele primite din mâinile bătătorite de muncă ale unui țăran. Iar după ce am învățat să-i privesc pe țăranii din piețe, pornind de la mâini, am început să-i ascult. Pâslaru Trandafira și Ioan, din Milișăuți, împreună cu copiii lor, constituie un exemplu de muncă și pricepere. Ei au 2 sere, o grădină de legume și zarzavaturi de 0,30 ha, unde cultivă de toate: ceapă, conopidă, varză de vară, de toamnă, țelină, morcovi, vinete, pătrunjel, dovlecei, ardei de toate felurile și culorile, salată, castraveți, roșii, mărar etc. Trandafira, cu toate că era o elevă foarte bună la învățătură, s-a retras de la liceu. Un lucru neînsemnat adeseori îți schimbă destinul: faptul că a fost trimisă la „practică” pentru a scoate sau culege cartofii de pe tarlalele CAP, în mintea ei de copil a încolțit ideea că ea poate face „practică” pe ogorul ei. Într-adevăr, face o practică adevărată cu multă pricepere, împreună cu soțul și cei doi copii. Înțelegând valoarea oamenilor cu studii, a dat copiilor posibilitatea să studieze. Astfel, băiatul este inginer constructor, cu masterat, iar Roxana este elevă la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” Rădăuți. În concedii sau în vacanțe, copiii lucrează cot la cot cu părinții, transpunându-se în lumea lor: o lume dependentă de ploi care trebuie să vină la timp, de soarele care trebuie să aibă suficientă putere, de pământul care trebuie mereu și mereu regenerat, lucrat. Ioan, soțul Trandafirei, cunoaște și șoferia. Își duce singur produsele la oraș, iar Trandafira le vinde ca să-și poată întreține familia. Pe măsură ce lăzile se golesc, ea se bucură de întoarcerea acasă. Mulți dintre țărani își dau ultimele fructe și legume aproape gratis, doar să poată pleca mai repede la câmpurile lor, la livada sau via lor. Ei au mai mult ca oricine simțul lor „acasă”. În zarva pieței putem învăța cum să ne întoarcem acasă, cum să ne bucurăm de hrană, de muncă, în ultimă instanță de viață. Așa cum Dăbulenii este renumit în cultivarea pepenilor, așa Milișăuțiul este renumit în cultivarea, dar mai ales în conservarea verzei și a castraveților. Pe oamenii de aici îi poți vedea la porțile lor cu produsele conservate pentru iarnă, scoase la vânzare. Adeseori, din respect pentru truda lor, chiar dacă ai cămara plină de legume, cobori din mașină și mai cumperi din produsele scoase la vânzare. În ultimii ani s-au înființat piețe aproape peste tot, chiar în locurile cele mai greu accesibile. Dar cea mai mare și bogată piață în zona de munte este cea din Vicovu de Sus. A venit toamna, piețele sunt încărcate de roade, de freamăt, de oameni care au povești pe care merită să le cunoaștem. (ARTEMIZIA GHEORGHI, Brodina)