Nevoia

Am aflat ulterior întâlnirii noastre de 45 de ani de la terminarea liceului că una dintre colegele noastre fusese rugată să folosească momentul pentru a lansa o cerere de ajutor pentru o altă colegă, neprezentă la întâlnire. Aceasta din urmă are o cataractă agresivă și a ajuns aproape să nu mai vadă. Cererea de ajutor nu a fost însă lansată, cea rugată să o facă invocând bunul-simț, căci nu folosești un moment festiv, destul de greu pregătit, și nu strici o dispoziție specială cu o asemenea chestie, mai ales că, privind peste sală, n-au „sărit în ochi” colegi în stare să scoată iute din buzunar o sumă deloc mare, dar utilă și lui în condițiile actuale. Absolvenții au venit, i-au cinstit pe cei plecați, i-au sărutat pe cei în viață, s-au bucurat, s-au distrat și au plecat. Este greu să-i ajungi acum din urmă cu disperarea colegei aflate în nevoie și să-i rogi să ajute. Din bun-simț nu încerci așa ceva.

 

Dar, iată că cu bunul-simț nu scoți femeia din nevoie. I-a murit bărbatul, care a lăsat-o cu o datorie ce i-a înjumătățit pensia și nu poate aduna banii de operație. Aproape că nu mai vede. A fost profesoară o viață și-i este istovitor de rușine de situația în care se află și în care nici în cele mai negre visuri nu s-a gândit că va ajunge. Dar, oricât de rușine i-ar fi (de ce?) cere ajutor, totuși. I-am cerut (să sperăm că nu va fi interpretat altfel de cei ce ne monitorizează viața) sprijin profesorului Gheorghe Lazăr, mai-marele corpului profesional căruia i-a aparținut colega noastră. Dânsul a făcut apel la dl Giani Leonte, președintele Alianței Sindicatelor din Învățământ Suceava, care a promis sprijin financiar. Și dl Vasile Râmbu, directorul spitalului, a promis ajutor din perspectiva instituției pe care o conduce. Să sperăm că vor fi primii pe care buna noastră colegă îi va vedea după operație…