Citirea cărților

Pentru mine, simplu cititor, scriitoarea Doina Cernica era, până nu demult, autoarea cărților de povești scrise pentru copii și oameni mari cu suflet de copil (Fetița și Vulpea Argintie, Fetița și Porumbelul), cărți despre călătorii (cea despre insula Rodos) sau despre oamenii mari ai Bucovinei (Maestrul Ion Irimescu – Muntele la Apus, Leca Morariu – O casă a altei vremi).

 

De curând am primit o nouă carte, “Cititoarea, călătoarea” (Mușatinii, Suceava, 2014), care m-a uimit prin frumusețea rânduirii cuvintelor. Am căutat să aflu izvorul acestei frumuseți și am înțeles că întâi de toate se datorește faptului că Bunul Dumnezeu i-a dăruit un har aparte în a mângâia cuvintele în pagină. Dar harul acesta ar fi secat, poate, demult, obosit de trecerea vremii dacă Doina Cernica nu l-ar fi cultivat cu timp și fără timp prin citirea cărților altor scriitori. Pe sensibilitatea sa s-au altoit idei mari, gânduri nobile, care au îmbogățit personajele și imaginile descriptive. Cartea la care ne referim acum e construită pe cele două coordonate enunțate încă din titlu: cititoarea și călătoarea. Ajunsă într-un loc sau altul al lumii, autoarea citise, deja, cel puțin o carte despre acel loc și acolo, cu delicatețe și adânc spirit de observație, regăsește și prețuiește încă o dată cartea citită. Culeg la întâmplare câteva exemple. Când a intrat pentru prima dată în Universitatea din Cernăuți a avut sentimental unei recunoașteri nu al cunoașterii a ceva nou. Totul era pregătit în mintea și sufletul său și acum doar se bucura de explicațiile care se dădeau în rusește, dar ea le auzea în românește…(p.13). La fel s-a petrecut la Roma, când la exclamația „Iată columna lui Traian!”, și-a simțit sufletul străpuns „cu săgeata unei emoții neașteptate”. Știa multe despre Badea Cârțan, dar când a ajuns în preajma Columnei se întreba dacă „în pâlcurile de iarbă continua să trăiască un fir din boabele de grâu aduse de Badea Cârțan, cel pe al cărui mormânt scrie, într-un fel și în limbajul grâului, «Doarme visând la înfrățirea neamului»?” (p.25). În dialog cu scriitorul portughez Rui Zink, la rostirea cuvântului cheie din Micul Prinț, – apprivouiser, autoarea mărturisește: „ridic privirile și ne recunoaștem, aceeași clasă, aceeași rasă, înainte de a scrie suntem Cititori” (p.53). Generoasă, autoarea lasă loc în pagină gândurilor scriitorului portughez despre cărți: nu părinții, nu prietenii ci cărțile îi vorbeau „despre schimbările, frământările, nedumeririle vârstei”. Și făceau asta ca și cum toate ar fi fost scrise pentru el. Inclusă în procentul lui Dumnezeu, pledoaria pentru perenitate este una din cele mai frumoase pagini dedicate Cărții pe care „nici neînțelegerea celor mulți, nici disprețul celui avut, nici invidia veleitarului, nici indiferența autorității, nici invazia calculatorului sau a televizorului, n-o vor înlătura (p.56). Pagini calde scrie Doina Cernica despre bazarul cărților din Istanbul, „o copleșitoare etalarea de cărți, de manuscrise și tipărituri, în toate limbile mapamondului, care m-a emoționat până în adâncul inimii și a cărei amintire aduce, de fiecare dată, o caldă bucurie cititoarei care sunt, care voi rămâne până la capăt” (p.146). Scriitoarea nu putea să se întâlnească cu Troia decât cu gândurile în urmă, la Iliada. Împreună cu un grup de japonezi, ascultă explicațiile dar pentru ea „cartea se deschidea la paginile preferate” (p.151). Volumul este dens, echilibrat, bogat în idei și devine, cu fiecare pagină, cel mai frumos elogiu ce se poate aduce scrisului și cititorului. Citind și recitind această carte ce cucerește, încântă și învață, mă întrebam de ce să mă bucur mai mult, de cititoarea sau de călătoarea Doina Cernica. Când am închis cartea, m-am hotărât: uimirea mea deplină este Doina Cernica scriitoarea! Monahia ELENA SIMIONOVICI Sfânta Mănăstire Voroneț