9 martie – zi sfântă de pomenire pentru martirii neamului

A vorbi despre dimensiunea spirituală a universului carceral al României comuniste este o necesitate morală. Mărturisitorii, martirii și mucenicii temnițelor comuniste trebuie să funcționeze pentru noi, cei de astăzi, ca modele, ca repere morale, în caz contrar cunoașterea experienței lor ar rămâne doar la nivel rațional și atât.

 

Este necesar să ne-o asumăm efectiv, înțelegând că ancorarea în Dumnezeu a fost singura soluție viabilă atunci și ea este și astăzi o salvare autentică a unității noastre ființiale ca persoane și ca neam. Soluție unică, veșnică, imbatabilă, ancorarea noastră în Dumnezeu, respectarea grilei morale creștine au reprezentat și reprezintă barca de salvare din marasmul trecut, dar și din nebunia disonantă și grăbită a lumii noastre postmoderne, contemporane. Data de 9 martie este data în care Biserica prăznuiește pe cei 40 de mucenici din Sevastia, devenind totodată, prin hotărârea Sfântului Sinod, zi de comemorare și rugăciune pentru toți cei care au suferit în închisorile comuniste. Parlamentul român a adoptat în 2011 legea prin care se declară ziua de 9 martie Ziua Deținuților Politici Anticomuniști din perioada 1944-1989. Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, în timpul regimului comunist au existat 44 de penitenciare principale și 72 de lagăre de muncă forțată destinate deținuților politici, în care au pătimit peste 3 milioane de români, dintre care 800 000 de oameni au murit. Florin Mătrescu precizează în cartea sa „Holocaustul roșu” că au existat 891 500 de morți. Biserica pomenește pe toți purtătorii de zeghe din România comunistă care au murit cu nădejdea vieții veșnice și mărturisind dreapta credință, indiferent de culoarea politică, motivul arestării sau viața pe care au dus-o înainte. Căci suferința îndurată în închisori, în lagăre de muncă forțată, în anchete sau în marea închisoare care a devenit România după 1945 i-a înțelepțit făcându-i să înțeleagă rostul lor în mijlocul acestei suferințe: ispășirea păcatelor proprii și ale neamului întreg. A fost o generație de jertfă pe altarul acestui neam. De aceea amintirea lor reprezintă un reper spre păzirea neștirbită a rânduielilor strămoșești: credința și dragostea de neam. Ei sunt sufletul și cetatea neamului nostru. Căci prin jertfa lor și a altora mai dinainte asemenea lor a dăinuit neamul nostru în istorie, păstrându-se în valorile credinței. Și nădăjduim să se păstreze și de acum înainte, cu rugăciunile lor, până la Învierea cea de obște. Dintre cei pe care îi cinstim astăzi unii au murit în închisori, în lagăre, în anchete, la securitate, alții au fost uciși mișelește sau executați pe întregul cuprins al țării. Majoritatea au fost îngropați în gropi comune, în locuri necunoscute, sfințind pământul țării. Regimul de teroare instaurat în România după cel de-al Doilea Război Mondial a țintit în cele mai importante instituții ale statului, efectele devastatoare resimțindu-se și astăzi. Biserica a fost unul dintre pilonii cei mai importanți, care trebuia distrusă cu orice preț. Mărturiile celor care au trecut prin sistemul concentraționar sunt zguduitoare, ei văzând însă prin suferință calea care i-a apropiat de Hristos. Torționarii au încercat să le facă viața un iad, dar ei au descoperit raiul, celula devenindu-le altar de jertfă și rugăciune. Ura împotriva Bisericii, a slujitorilor ei, a credincioșilor mărturisitori, a devenit inimaginabilă. Lecțiile iluminismului francez, ale revoluției proletare bolșevice și ale așa-zisei emancipări sociale și-au făcut efectul. Marele profesor Teodor M. Popescu, fost deținut politic, pentru eliberarea căruia a intervenit și Vaticanul, spunea: „Anticreștinismul de acolo vine, din întregi secole trecute și mai ales din cel precedent nouă. Vine din concepții și manifestări antibisericești sau antireligioase ce datează de câteva veacuri, din revoluții sociale, politice, culturale, religioase, intrate definitiv în istorie, din atitudini laice, anticlericale, din concepții științifice și filozofice, materialiste…” (Teodor M. Popescu, Un martir al crucii. Viața și scrierile lui, Editura Christiana, București 2006, p. 239.) Întrebat de un reporter cu ce personalități s-a întâlnit în temnițele comuniste, părintele Arsenie Papacioc a răspuns că acolo toți au fost personalități. Dr. Octavian Vulpe, fost deținut politic, a publicat cartea „Puterea de a învinge”, în care dă o definiție personală deținutului politic în comunism: „Deținutul politic este cel mai paradoxal titlu de noblețe din istoria umanității, din următoarele motive: titlul nu putea fi obținut cu bani pentru a-l avea, încercările erau atât de grele încât costau deseori viața, cei care l-au avut nu l-au dorit și nu l-au cerut, cei care l-au acordat nu și-au dat seama că nobilează.” Ansamblul arhitectural „In Memoriam”, cu Biserica închinată Maicii Domnului aflată lângă fosta închisoare de la Suceava, actualul Palat de Justiție, este un răspuns al nostru și un semn de recunoștință adus lui Dumnezeu pentru cei care s-au jertfit pentru credința strămoșească ortodoxă și pentru neamul românesc. Se împlinesc anul acesta 20 de ani, de când Înalt Preasfințitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, m-a însărcinat cu ridicarea acestei biserici monument. Îi mulțumesc și pe această cale Întâi Stătătorului nostru pentru tot ajutorul dat, fără de care această biserică nu ar fi existat. Gânduri de recunoștință se îndreaptă, de asemenea, către toți ctitorii, miluitorii și făcătorii de bine ai sfântului nostru locaș. Aceleași gânduri de drag și recunoștință se cuvin preoților slujitori, pr. Airinei Dumitru și pr. nonagenar Laurențiu Milici, consiliului și comitetului parohial, membrilor Fundației „In Memoriam”, colaboratorilor revistei cu același nume și tuturor celor care se ostenesc pentru bunul mers al bisericii. Gânduri de mulțumire adresăm domnului arhitect Doru Olaș, care a proiectat această biserică, pictorilor Constantin Sahlean și Vasile, care se străduiesc permanent pentru a aduce frumusețea lumii celeste aici pe pământ. Și, nu în ultimul rând, prietenului meu drag, regretatul doctor Dragoș Corlățeanu, care a fost, atât cât a trăit, sufletul acestei lucrări. Și poate în final un gând personal: cum ar fi arătat societatea românească după teroarea bolșevică, fără martirii noștri? Nu știu cu câte fapte mărețe ne înfățișăm în fața lumii, dar cred că în fața lui Dumnezeu, neamul nostru, prin jertfa lor, la Judecata cea Mare va avea milă și binecuvântare. Și, la urma urmelor, acest lucru este cel mai important. Pr. paroh dr. VIOREL IOAN VÂRLAN