Note de lector

Cinismul tandru

Poetul Gabriel Daliș publică volumul ,,până mereu” la Editura Charmides, în 2010, volum ce este de fapt o antologie care cuprinde poeme inedite, dar și poeme selectate din cărțile anterioare: ,,Copacul fără urmaș” (2005), ,,Chip Împreună” (1999), ,,Întoarcere acasă” și ,,Semnale de sâmbătă” (1996).
 

De remarcat că fiecare poezie începe după semnul ortografic două puncte (:), ceea ce ne dispune să credem că fiecare dintre poeme afirmă concluzii ale unor tatonări și retorici, ale unei alchimii dureroase și sfâșietoare, înaintea nașterii în lumină a cuvântului. Neoexpresionismul și o anumită violență – ,,uneori urăsc ceea ce e viu, tot ce aleargă acolo și caută, /tot ce nu se oprește și suferă în alergare” (absconditus) sau ,,zâmbetul stă pe o masă plină de carne acum” (tot mai departe) – sunt depășite în multe poeme printr-un cinism, aș spune, tandru. Poetica lui Gabriel Daliș se situează într-o zonă abstractă, deci reflexivă, a cărei conotație depășește tranzitivismul, chiar dacă spune același lucru, și caută austeritatea, uneori ludică, iar prin aceasta, esențializarea: ,,să mai cred în frumusețea care nu întristează?” (cabluri IV) sau ,,mâna mea ține chipul ei, /o pulbere adâncă în care suflu” (sărut). Contextual, poezia lui Gabriel Daliș nu poate scăpa de suflul influențelor suprarealiste, de la expresivitatea seacă, uscată, la aceea de caldă ironie, în umplerea distanțelor dintre semnificații. Și astfel, de la: ,,singurătate în univers la cinci dimineața. /un copac /și o ploaie apropiindu-se /cu o funie” (cotidian) ori ,,:sunt tot mai orb când e vorba de oameni. /văd numai ferestre vechi prăbușindu-se /din pereți /pe străzi înguste /pline de ceilalți oameni” (autoportret) sau ,,în toate nopțile /copacul din închipuire /va fi răsăritul” (seară de seară) până la ,,apoi mă așez /pe jos /cum se așază și praful pe o lampă aprinsă.” (lampa) Și ,,spre cine zâmbește durerea sălbatică /într-o pădure atât de deasă?” (cabluri V). Și continuă această participare fragilă, chiar dacă poetul se ascunde în spatele frământărilor, luptelor și rănilor, în speranța că nu va fi absorbit de acestea. Rezultatul este haosul imediatului, conturat, împreună cu poetul, în oglinda reflexivității. De aceea, Gabriel Daliș își revendică inocența dintr-o lume a întâmplărilor într-un frumos încremenit și dintr-o posibilă eliberare în lumina acestuia: ,,:am scris poemul. m-am temut și am plâns /parcă întâlnisem un copac…” (daliile poezia este o ruptură (I); ,,să știi – /fericirii mele i s-a îmbolnăvit mama. nici n-a mâncat /și-a adormit îmbrăcată.” (daliile IV). Între aspirație și posibil cerne lina lumină a sufletului doritor de sine: ,,mă ascund iar de tine /ca dumnezeu. //ne îmbrățișăm. /ne dezbrăcăm /și ne lovim /cu trupul cu sufletul (tandrețea). Deci mai există bucuria atingerii neatinsului, chiar dacă sfâșierea, nu simplă, îl scoate din delirul inerțial al lumii și ,,gabriel daliș plânge /cu inocența încă vie și beteagă” (pagină), când ,,înainte, înapoi, oriunde /mă înăbușă singurătatea.” și ,,:iartă-mă, nu ți-am scris //cuvântul nu cuprinde /înțelesul ezitării.” Și ce altceva e omul pierdut în arderea fără cenușă a poeziei?! El este cartea. Doar cartea. C. CONSTANTIN

Print Friendly, PDF & Email
Etichete:

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: