Suflet luminos

Deseori mă întreb cum am putea să întoarcem binele unor oameni vrednici, cum am putea să nu rămânem datori în fața lor. Cred că cel mai bine e să nu-i uităm și să-i pomenim în rugăciunile noastre.

 

Să fi fost prin anul 1985? Nu țin minte exact când pentru prima dată a pășit pragul casei noastre Mircea Motrici. Când l-am văzut, mi s-a părut ca un brad de la munte, ba chiar un adevărat stejar viguros. Înalt, cu înfățișare de atlet, cu glas domol și cald, ca un ecou din Carpați… Purta pe umăr reportofonul și, după prezentările de rigoare, ne-a spus că vrea să înregistreze un interviu cu Vasile Bizovi. I-am lăsat în doi, căutându-mi de treabă la bucătărie. Mă gândeam cu ce să-l ospătez pe acest voinic din poveste. Pe parcursul anilor, am avut ocazia să primesc mulți oaspeți din diferite țări. Niciunul, însă, nu mi-a rămas în memorie și în inimă așa ca radioreporterul de la Suceava – frumos la chip și la suflet, bun, modest, cumpătat, cu o educație aleasă de la părinți. El ne-a cucerit de la prima vorbă prin dragostea ce o avea față de Bucovina, spunând că-și iubește mica Patrie ca pe o doamnă. La rostirea acestor cuvinte, chipul i s-a luminat, parcă de la o flacără lăuntrică, imposibil de redat în cuvinte. Mai târziu aveam să-l cunoaștem mai bine. Regret că nu sunt în stare să scriu ceea ce ar fi redat soțul meu, Vasile Bizovi, căci a stat de multe ori la sfat cu Mircea. În fața mea acest tânăr viguros apare ca un voievod din vechile cronici. Astfel de oameni nu pot fi uitați. Cu credință în Dumnezeu și foarte muncitor, el și-a petrecut viața pe drumuri, prin schituri și mănăstiri, mereu în căutarea unor oameni deosebiți și subiecte inedite. A scos la lumină vechi documente și adevăruri, așezându-le în cuvinte simple, ca să fie pe înțelesul tuturor. Viața i-a fost ca o candelă aprinsă, ce a luminat și ne mai luminează, prin moștenirea spirituală ce ne-a lăsat-o. Undeva el s-a exprimat: „Pot spune, iată, după atâția ani, că pasiunea s-a îngemănat cu profesia de reporter, că Dumnezeu mi-a ascultat dorința de a viețui cu rost”. Într-adevăr, a viețuit cu mult rost. Dacă unchiul său, Dionisie Udișteanu, a fost hărăzit de maica sa Bisericii Ortodoxe, apoi Mircea a fost hărăzit de soartă să continue ideile rudei sale, dăruindu-ne lumina credinței, prin restituirea și editarea manuscriselor acestui cucernic duhovnic. Păstrez cu pietate cărțile primite cu autografele lui Mircea – „Visul sărută Japonia”, „Crăiasa minei”, „Craterul inimii”, „7 zile în Athos”. Ni le aducea personal, când venea la Cernăuți, sau le transmitea prin cineva. Le-am citit și recitit pe toate, iar acum, când scriu aceste rânduri, îmi amintesc de cuvintele: ”Mai degrabă/ sau mai târziu/ Pe o stâncă/ vom lăsa/ floarea de colț/ cu zâmbete veșnice” („Floare de colț”). Și după moartea soțului nu m-a uitat, continuând să-mi trimită cărțile sale. Volumul „Bucovina, icoană spre cer” a fost însoțit de dedicația: „Din toată inima dăruiesc dnei Eleonora Bizovi această icoană de suflet a Bucovinei, în amintirea minunatului om Vasile Bizovi”. Mircea avea un suflet sensibil și știa că am nevoie de alinare. În această carte are un capitol consacrat Boianului, precum și oamenilor care l-au impresionat – Vasile Bizovi, Vasile Botă, părinte Boris… În 2004 am primit volumul „Dionisie Udișteanu, O viață ca oricare alta”, cu dedicația: „Pentru doamna Bizovi în semn de aducere aminte a clipelor minunate petrecute cu profesorul Vasile Bizovi, unul din oamenii Nordului, care a ținut mult la mine”. Iar pe volumul „Ogor înțelenit. Arh. Dionisie Udișteanu”, 2005, mi-a scris: „Din toată inima dăruiesc dnei Eleonora Bizovi această pecete a timpului întru amintirea celor dragi care nu mai sunt”. Am reprodus aceste dedicații doar din motivul că ele arată ce suflet nobil avea Mircea Motrici și ce inimă largă pentru iubire față de prieteni. Ca să-mi aline durerea, după moartea soțului mi-a transmis în repetate rânduri interviurile înregistrate, pentru ca să ascult din când în când vocea scumpului dispărut. Am avut mulți prieteni, dar, subliniez încă o dată, niciunul n-a fost ca Mircea Motrici. Mi-i foarte greu să scriu „a fost” despre acest bărbat talentat, omenos, devotat prietenilor. Când am aflat despre boala sa incurabilă, mă rugam la Dumnezeu să-i ușureze durerile. Nu mi-l puteam imagina altfel decât așa cum l-am cunoscut prima dată și cum l-am văzut în timpul vizitelor sale la Cernăuți. Nu pot uita cum Mircea și soțul meu au petrecut o noapte albă în casa lui Vasile Botă, în preajma primului Congres al Intelectualității Românești din regiunea Cernăuți. Sufletul său blând, luminos și înnobilat de credință s-a înălțat la cer, împreună cu icoana Bucovinei, pe care a iubit-o atât de mult. Nouă, celor care l-am cunoscut și ne-am bucurat de prietenia lui, nu ne rămâne decât să-l pomenim în rugăciunile noastre, cu profundul regret că a plecat prea devreme, lăsându-ne mai singuri și mai îndurerați. A plecat dintre cei vii, dar trăiește în inimile noastre. Moștenirea-i publicistico-literară și urmele pașilor săi prin Bucovina nu vor lăsa să dispară acest frumos nume – Mircea Motrici. ELEONORA BIZOVI Satul Boian, raionul Noua Suliță  Regiunea Cernăuți