Poetul Vasile Tărâțeanu

Când am primit ultima carte, în ediție bilingvă, română și ucraineană, a bucovineanului Vasile Tărâțeanu ce dă impresia că poartă „șapte vieți în pieptu-i de aramă”, am rămas pe moment descumpănit. Titlul său Eu sunt cel ce sunt (Ed. Alexandru cel Bun, Cernăuți, 2010) m-a cutremurat și m-a trimis cu gândul la aceeași zicere biblică de autodefinire a Pantocratorului. Stupoare, însă.

 

Primul text din carte se intitulează Anonimus, V. Tărâțeanu declarând într-un P. S. de la sfârșitul poeziei că deprinde știința/ renunțării la propriul nume, proces departe de a fi la îndemâna oricui, prin care se leapădă a doua oară (prima dată o face nașul în numele finului, la botez) și definitiv de egoismul limitativ de esență satanică, plecându-și fruntea într-o autentică smerenie în fața lui Dumnezeu: ,,Miruit cu Harul / Sfânt /întru ce nu mai/sînt // Tot învăț mări / să fiu/ chiriaș într-un/sicriu.” (Triptic) Poetul-poet e, de bună seamă, un neliniștit, el trăiește viața sa (al cărei suport e adesea interogativ) și a semenilor printr-un nedezmințit altruism, chiar spirit de jertfă. În felul acesta, artistul capătă caracteristicile unui nucleu, în jurul căruia ar trebui să graviteze, înțelepțindu-se, cititorii săi, căci iată ce zice autorul într-un catren fără titlu: Nimic mai sfânt și înălțător / în lumea aceasta nu e /decât iertarea Lui când noi / îl răstignim în cuie. Cele patru versuri pot fi citite și ca un avertisment ontologic: ștergerea păcatului nu poate fi decât sfântă, dar ocolirea lui semnifică negăsirea cuielor, o sfințenie sporită prin aceea că omul face un efort și contribuie la propria salvare, nu înainte de a se ruga pentru aceasta: Din toate câte-ți cer/Întru ființă,–/Miluiește-mi, Doamne,/Pura credință. (Rugă) Descoperim în aceeași poezie, cu versuri extrem de simple (și ce greu se ajunge la simplitate poetică!), umilința creștinului, întotdeauna înălțătoare (a spus-o Însuși Mântuitorul – „oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța”, Luca 14, 11) în lumina nepieritoare a Dumnezeirii. V. Tărâțeanu e așadar poetul care se cufundă în sinele etern cu nobilul scop de a fi slujitorul devotat al aproapelui, singura valoare ale cărei carate rămân neatinse de curgerea vremii: Pre mine însumi – / Mereu în-spre tine / Cu gândul înalt / Al uitării de sine. // Cu voce de psalm /. Și privire senină, / Să pot dărui și/ Altora lumină. // În jertfirea de tot / A sfintei iubiri / De-aproapele care /e între răstigniri. Poezia sa din acest volum pare să fie un șuvoi de credință adunat în stihuri de mare sensibilitate revărsate din prea- plinul inimii și cu menire salvatoare pentru poet și pentru neamul său, el slujindu-și aproapele cu devotament în încercarea unei transformări calitative care să-l apropie de Hristos: Doamne, de te-aș vedea / cât sunt încă viu pe altarul Tău miel Lepădat chiar de mine,/ de propria-mi viață./Fac schimb de cuvinte,/ înjunghiat să mă știu. / pe-o schimbare la față. (Lepădarea de sine) cu ajutorul binevenit al îngerului păzitor: Și-atunci îngerul, / văzând /cum viața mea/se risipă,/ Îmi zvârle din ceruri / plângând/o aripă… (Cu-aripă de înger) Conștient că viața e un întreg complex de lumini și umbre, într-o alternanță imposibil de stăpânit, V. Tărâțeanu încearcă salvarea și prin cuvântul poetic, având în vedere că poezia, izvorâtă dintr-o inimă a sincerității și a simțirii alese, se află în imediata apropiere a rugăciunii: Căci cuvintele, oh, ele, / luminând ca niște stele/ învăluite în mister/ nu mă lasă ca să pier: Ci mă iau și mă tot poartă /dintr-o soartă-n altă soartă. (Învăluite în mister) Poetul se simte atins de boala (doar atins!) lumii, vinovată de amestecul punctelor cardinale, fiindu-i imposibil să-și afle calea mântuitoare atâta vreme cât se lasă în voia derivei morale. El își adună puterile nu pentru a se lupta cu răul secolului, ci pentru a se apropia de Dumnezeu și a rămâne, eminescian, în proximitatea Luminii: Ca orbul din Ierihon/ o, Doamne, strig către Tine: /,,Vreau să văd!” / Vindecă-mă de orbirea dinlăuntrul meu /nu de cea din afară. (Viziuni). E lupta cu sinele terestru pentru a-l dezbrăca de tot ce-l ține în captivitate și în felul acesta stihuitorul devine el însuși lu-mină, chemând cititorul întru împărtășire, să pășească dincolo de antitezele vieții celei nimicitoare, de care e cuprins uneori sufletul artistului: Eu și tu… Ciudată lume/ într-o singură făptură / sub același vechi destin / Împărțind același nume/, unul – parcă-i ars de ură,/ celălalt – de iubire-i plin. (Alter ego). Și nu se putea să nu-i zboare gândul la moarte, suprema înțelepciune în fața căreia pălește orice altă filozofare, moartea fiind momentul adevărului ca țintă a vieții, iar V. Tărâțeanu, din nou pe urmele lui Eminescu, a surprins ideea într-o formă personală diamantină: Din toate câte sunt și câte-or fi,/ Din câte-au fost pe lume să le știm:/ Învață-te să mori, căci a trăi / Te-nvață moartea. (Paradox sublim!) (Fel de glossă) Vasile Tărâțeanu știe să se bucure de viață, însă atitudinea sa își are izvorul în Cuvânt și, deci, în Adevăr, poetul fiind un meditativ de profunzime. Titlul volumului, înțeles în cheie metaforică, trimite cititorul la opțiunea fundamentală pe care o au cei ce s-au angajat pe calea înțelepciunii: omul trăiește pe pământ, iar destinația lui finală este cerul. Ușor melancolic, mereu în competiție cu sinele pământean (Driblez cum pot adversarul din mine – Centrul și marginea), poetul și-a pus pe el armură de oștean anonim (Eu ca o frunză,/ ca un fir de iarbă, ca… – Când toate-n lume s-or plini), angajându-se într-o luptă din care nu poate ieși decât victorios, căci lupta lui a fost și este cea bună.