Despre Porumbescu

Cine putea să ne aducă aminte despre Ciprian și Iraclie Porumbescu. Studii, articole, materiale (Edit. Lidana, Suceava, 2012, 176 p.), decât Nicolae Cârlan, reputat cercetător și istoric literar-cultural, al cărui nume nu poate fi trecut cu vederea măcar în cazul exegezelor Labiș și cultură scrisă bucovineană.

 

În acest volum bilanțier, Domnia Sa își adună contribuțiile porumbescologice de o viață, începând cu Din publicistica lui Iraclie Porumbescu: Reportajul de la destrucarea domnitorilor Moldovei, Putna, 1856 (apărut, într-o primă variantă, în 1979-1980) și până la foarte proaspăta, din 2012, Omagierea lui Ciprian Porumbescu, la Suceava și la Stupca, în anul 1993 (rememorări de muzeograf), precizând însă: „Facem mențiunea că adunând în cartea de față (nu) toate contribuțiile subsumabile temei răspândite în publicațiile indicate la sfârșitul fiecărui material, am procedat la revizuirea și, unde a fost cazul, la retușarea lor, ceea ce înseamnă că aceasta este forma pe care o considerăm deocamdată definitivă” (p. 172). Avem în față rezultanta a peste trei decenii închinate celor doi începători culturali ai Bucovinei, care au pătruns însă, mai ales prin Ciprian Porumbescu, și în conștiința întregii Românii. Paleta variată a preocupărilor, în care se includ studii precum: Dizertația lui Ciprian Porumbescu despre cântarea religioasă, Muzeul Porumbescu până în anul 1940 (geneză, împliniri, tribulații) sau Iraclie Porumbescu folclorist. Colecția sa de proverbe și zicători, se sprijină, îndeobște, pe punerea în valoare a unor documente de arhivă, pe recitirea cu intuiție și minte deschisă a unor texte cunoscute, pe conturarea unor idei proprii, bazate pe cercetarea cu acribie a datelor acumulate și pe corecta situare a acestora în peisaj. De la Afinități elective: Ciprian Porumbescu – Mihai Eminescu, trecând prin Colecțiunea de cântece sociale a lui Ciprian Porumbescu (geneză, semnificații), L-a întâlnit Ciprian Porumbescu pe Giuseppe Verdi, și până la Despre scrierile beletristice ale lui Iraclie Porumbescu, studiile, comunicările, articolele publicate de-a lungul timpului de Nicolae Cârlan nu se constituie într-o monografie a familiei Porumbescu (idee ambițioasă și a des pomenitului Leca Morariu), dar au atributele unor puncte de reper, de sprijin, absolut indispensabile unui viitor cercetător al domeniului. După cum spune și autorul: „Se înțelege că în nici un chip «aventura» nu trebuie considerată ca fiind pe deplin consumată. Sunt posibile și necesare adăugiri, augmentări, retușuri, ajustări, restructurări, corijări etc.” (p. 172) – adică toată acea trudă nevăzută, aplecat pe filele manuscriselor, în speranța atingerii formei perfecte, a maximului de rigurozitate, a cvasi-exhaustivității informațiilor. Nu avem căderea necesară să intrăm în analize de detaliu (ar fi și greu, dată fiind varietatea tematică a cuprinsului cărții), dar socotim că este un bun prilej pentru a zăbovi nițel asupra unei vieți pilduitoare – aceea a autorului. Textul final, explicativ-justificativ, al opului ne ajută și ne incită, odată ce Nicolae Cârlan simte nevoia (momentul potrivit) pentru a inscripționa o profesie de credință – din fericire aceea a unei vieți dedicate muncii în slujba altora (ceea ce, îndeobște, este trecut cu vederea – mai ales de către acei care nu se pot lăuda cu prea multe reușite personale). Vom reproduce un text mai amplu, dat fiind că găsim aici liniile de forță ale activității autorului, cum și o viziune teoretică care nu strică să ajungă sub ochii mulțimii: „O experiență directă, intensă și continuă, desfășurată, pe durata a vreo trei decenii, la Muzeul din Suceava, precumpănitor în domeniul memorialisticii – unde mi-au intrat în raza de incidență a activității profesionale în principal colecțiile: Nicolae Labiș, Ciprian și Iraclie Porumbescu, Simion Florea Marian, Leca Morariu, Ion Luca, Petru Comarnescu, Eusebiu Camilar, tezaurul de carte bibliofilă de la Mănăstirea Dragomirna (de o valoare inestimabilă), cărora li se adaugă memoria lui Mihai Eminescu în spațiul bucovinean (căci pentru un licențiat în filologie Eminescu reprezintă una dintre cele mai dulci obsesii) – mi-a relevat faptul că muzeografului i se cer disponibilități intelectuale dintre cele mai diverse, profunde și dinamice, spre a se ridica în mod corespunzător la altitudinea cerințelor pe care le implică această profesiune de obicei privită cu condescendență de către… ignoranții care deservesc (nu numai) în cultură domenii conexe, dar și, nu o dată, compromisă din interior de ipochimeni fără chemare și har, care intră în muzeu, ca angajați, doar ca să aibă de unde ieși… la pensie” (p. 168). Emblematice cuvinte, din păcate amare pe alocurea (că așa-i în România), care-i fac cinste celui care a mai adăugat: „fundamentală a rămas investigarea și cunoașterea până la detaliu a colecțiilor ce se impuneau a fi valorificate, ca și a personalității celor care au generat colecțiile respective” (p. 169) și celui ce se poate mândri cu peste 35 de apariții editoriale care îi poartă numele.